De ce am trecut fără regrete la Mac, după 20 de ani de Windows

Sunt utilizator de Mac de aproape trei ani, dar folosesc PC-uri cu Windows de două decenii și sunt convins că nu voi mai reveni „full time” în curtea Microsoft.

[related]

Prin natura meseriei, este inevitabil să nu folosesc Windows. Fac tutoriale în fiecare săptămână și scriu știri despre platformele Microsoft. Ar fi cel puțin ciudat să nu experimentez la prima mână fiecare actualizare de Windows 10, în momentul în care, este evident că sistemele de operare dezvoltate în Redmond devin mai bune cu fiecare iterație.

Cu toate acestea, rulez Winows 10 în mașină virtuală pe un MacBook Pro Late 2013 cu Retina Display. Posibilitatea să mai fac vreodată o investiție semnificativă într-un ultraportabil cu Windows pentru a renunța la Mac este infimă spre inexistentă.

Pe vremea când foloseam Windows 95, nu auzisem de Mac

Prima mea interacțiune cu un computer a fost când aveam 11 ani. După standardele de acum, aș fi fost deja bătrân. Copiii din ziua de azi, la 11 ani, au deja un smartphone de top, și-au tocit degetele pe ecranul unei tablete, iar laptopul sau desktopul de acasă sunt doar pentru teme, sesiuni intense de gaming, vlogging sau consum de podcasturi. Generațiile s-au schimbat în mod previzibil, cam în același ritm în care definiția unui computer personal a trecut printr-un set de schimbări radicale.

În 1997, când eu eram fascinat de interfața futuristă a unui HP Vectra cu Windows 95, nu-mi venea să cred că în doar câțiva ani s-au desemantizat semnificativ comenzile de MS DOS pe care erai nevoit să le înveți dacă vroiai să faci orice pe un computer. Nu conta dacă îți petreceai viața jucându-te Prince of Persia sau Double Dragon.

Erai nevoit să știi cum schimbi directorul de lucru folosind câteva caractere albe tastate pe ecranul negru al unui monitor cu tub CRT. Acelea erau vremurile de atunci și, datorită lor, mi-am dezvoltat curiozitatea pentru tehnologie și entuziasmul pentru a povesti despre evoluția acestei industrii.

Ca să instalezi acum un Windows poți să fii complet și absolut atehnic.

Microsoft îți oferă un instrument cât se poate de prietenos prin care îți poți crea un stick USB sau DVD bootabil. Pe vremea când mergeam la un prieten să-i instalez un Windows 98, era de parcă mergeam să joc la loterie. Nici nu mai pomenesc că doar cei mai norocoși posesori de PC-uri aveau un CD cu Windows, dar nivelul de cunoștințe necesare pentru a formata un hard disk și a instala un sistem de operare era destul de stufos.

Cele mai mari riscuri implicau ștergerea unor date importante din greșeală și imposibilitatea instalării unor drivere. Din cauza că nu aveai acces la internet, posibilitatea să lași un utilizator proaspăt de Windows 98 fără sunet la computer sau fără drivere la placa video era foarte mare.

În acea perioadă, Mac-urile erau o himeră. Erau atât de absente din piața din România, încât nici măcar la televizor nu le vedeai. Cu toate acestea, afli de pe Wikipedia că o interfață prietenoasă și relativ intuitivă a existat pe Macintosh înainte să fie pe un PC. Ca o mică retrospectivă, pe Mac au fost introduse pentru prima dată CD ROM-urile, porturile USB și, în contrast cu opinia publicului larg, porturi USB-C. Cu alte cuvinte, au definit numeroase trenduri, în perioada în care procentul de posesori de sisteme Apple era de 2% din piață.

Mi-am luat primul laptop și nu a fost un Mac

Am experimentat multe desktopuri cu Windows în confortul căminului și am trecut prin numeroase iterații ale sistemelor de operare Microsoft. Prea puțini își mai aduc aminte de Windows Millenium, de exemplu. Ca o scurtă retrospectivă de procesoare, am folosit un desktop cu un Intel Pentium la 133MHz, urmat de un AMD K6 2 la 500MHz, un AMD Sempron la 2GHz și un AMD Barton la 2,3 GHz.

Când m-am angajat la Chip, am făcut și prima mea rată pe doi ani la un laptop. Sistemul ultraperformant poate fi văzut în imaginea de mai sus.

Ca în cazul multor utilizatori care au făcut tranziția de la un desktop la laptop, primul notebook a avut o diagonală generoasă – desktop replacement. A fost vorba de un HP Pavilion DV9750eg cu Intel Core 2 Duo T7500 la 2,2GHz cu 4GB DDR2, un hard disk de 320GB și o placă video NVIDIA GeForce 8600GS. L-am folosit aproape patru ani și am fost cât se poate de mândru de el.

În aceeași perioadă, am început să testez destul de mult Mac-uri. Începusem să dezvolt o fascinație pentru bijuteriile lucioase create de Apple, deși imaginea pe care o aveam vizavi de utilitatea lor era una destul de limitată. La momentul respectiv, exista deja Office pentru Mac, dar, pentru că erau foarte scumpe, erau folosite aproape exclusiv pentru design, proiectare și editare video.

Cu alte cuvinte, doar dacă îți scoteai banii din ele, merita să-i investești în sisteme Apple.

Primul MacBook a fost rezultatul unei conjuncturi ciudate

Ciudat, dar totul a început cu Windows Vista, lansarea în România, când am fost invitat la un eveniment ASUS. Întâmplarea face că eram deja pasionat de bowling la momentul respectiv, iar evenimentul s-a desfășurat într-o sală de bowling din Capitală. Am ieșit câștigător în fața a aproximativ 30 de jurnaliști și am plecat cu un laptop ASUS nou-nouț acasă.

Aveam un plan. L-am vândut și mi-am cumpărat primul MacBook Air. Din motive imposibil de descrifrat acum, o perioadă destul de lungă, m-am deplasat peste tot cu două laptopuri, unul cu Windows și unul cu MacOS X.

Prima mea interacțiune cu un MacBook personal nu a fost cea mai plăcută. MacBook Air lansat în 2008 arăta spectaculos, dar era criminal de lent în cea mai mare pare a timpului din cauza că avea un hard disk la 4.200 RPM, înainte cu câțiva ani de introducerea pe piață a SSD-urilor. A fost cel mai frumos laptop pe care l-am folosit vreodată.

Din multe puncte de vedere arată mai bine ca multe ale ultraportabile care au apărut după. Era realizat integral din aluminiu și carcasa părea foarte bine pusă la punct, chiar dacă mi-aș fi dorit ca balamaua de la ecran să fie una mai stabilă. Nici clapeta de pe lateral care ascundea porturile nu părea foarte trainică, deși, atunci când era închisă, părea că folosești primul sistem fără porturi.

Spre meritul celor de la Apple, primul MacBook Air a inspirat o generație întreagă de ultrabook-uri mai mult sau mai puțin reușite, cu o autonomie infimă la început și o performanță ce lăsa de dorit. Lipsurile au fost însă prea mari pentru a rămâne împreună cu atrăgătorul MacBook. Din fericire, l-am dat la schimb pe alt produs revoluționar introdus în Cupertino

Cu banii de pe MacBook Air am cumpărat primul iPad. Prima tabletă adevărată nu avea cameră și nu puteai să te conversezi prin FaceTime. Nici măcar paginile web nu arătau neapărat cum trebuie, pentru că nu suporta Flash înainte ca platforma de dezvoltare a Adobe să ajungă pe lista neagră a tuturor creatorilor de dispozitive mobile.

Deși au existat tablete înainte de iPad, erau degeaba

Primul iPad era o jucărie miraculoasă, surprinzător de bine gândită. Deși au existat tablete cu Windows înainte de creația celor de la Apple, când stăteai seara în pat cu un iPad simțeai că acela este noul tău computer personal pentru secolul internetului. Era o bucurie enormă să te uiți la un clip pe YouTube, să redactezi un mail sau să petreci câteva momente pe Facebook. Când citeai o carte, simțeai că nimeni nu-ți poate invada spațiul personal.

Rata de adopție a fost impresionantă și pentru că smartphone-urile aveau maximum 4 inci la acea vreme, iar piața de tablete nu fusese încă afectată semnificativ de phableturi. Primul iPad a avut o diagonală de 9,7 inci, iar cel mai recent model are 12,9 inci. Primul iPhone s-a rezumat la 3,5 inci, iar acea valoare era incredibil de generoasă pentru vremea ei.

Exagerat de scumpul iPhone X are 5,8 inci, minimizând motivul investiției într-o tabletă. Ulterior, iPad-urile le-am schimbat la aproximativ doi-trei ani și mă bucură în continuare să am unul în apropiere când gătesc, merg cu mașina, cu trenul sau cu avionul. Din păcate, îmi este aproape imposibil să mai recomand cuiva să-și cumpere o tabletă când poți să-ți iei un iPhone 8 Plus, dacă ții neapărat la ecosistemul de dispozitive Apple cu ecran mare.

M-am oprit la MacBook din cauza service-ului pentru Lenovo

Printre laptopurile cu Windows pe care le-am folosit am ajuns și la cei de la Lenovo. Au o serie de laptopuri de gaming intitulate Y50-70. Par destul de trainice, au aproximativ două kilograme și am avut inspirația să-mi cumpăr unul dintre ele nou. M-a atras designul și am crezut că mă voi juca, deși implementarea a două plăci video era atât de prost făcută, încât majoritatea jocurilor nu recunoșteau placa dedicată de la Nvidia.

Am avut probleme cu tastele A și S de la Lenovo Y50-70. Service-ul oficial al Lenovo în România, ca pentru multe alte firme de renume, este Depanero. Pentru că nu mai aveam cutia, un accesoriu mai important decât orice ar avea un gadget sau un laptop, am fost obligat să-l repar contra cost. Nu aveam niciun fel de problemă cu acest detaliu, doar că mă ardea destul de tare, deoarece îmi scriam știrile și articolele pentru muncă.

[readmore]

Deși problema era clară: trebuia schimbată tastatura, opțiunea care mi-a fost pusă la dispoziție a fost alta.

Așteptam 15 zile pentru diagnosticare și 21 de zile pentru reparație. Astea erau perioadele maxime de așteptare, dar persoana de la capătul firului nu era foarte optimistă că procesele prezentate vor dura mai puțin.

În orice caz, am fost absolut dezamăgit de situație. Nu a contat că aș fi plătit oricât numai să-mi rezolv problema la un service oficial. Mi-am pierdut răbdarea și, în momentul în care am închis apelul, am început să-mi caut un MacBook.

Din octombrie 2014 am devenit utilizator de Mac

După ce am pus în balanță plusurile și minusurile investiției într-un Mac, mi-am achiziționat un MacBook Pro de 13 Retina Display model Late 2013, cu un Intel Core i5 la 2,4GHz, 8GB RAM și un SSD de 256GB la mâna a doua. Mai avea garanție vreo șapte luni. A fost primul model cu WiFi 802.11 AC, un detaliu care mă interesa foarte mult, având în vedere că urma să fac tranziția la fibră optică cu gigabit.

În orice caz, motivul principal pentru care am trecut la Mac a avut legătură cu serviciile de reparații oferite de către Apple în țara noastră și în orice alt colț al mapamondului.

Indiferent dacă ești în perioada de garanție sau post-garanție, orice problemă se rezolvă în maximum trei zile. Nu contează unde te afli. S-ar putea într-adevăr să te coste destul de mult anumite reparații, dar măcar te confrunți cu o problemă care se rezolvă cu bani, nu cu o situație în care trebuie să aștepți 30 de zile să-ți schimbi o tastatură.

În plus, dacă ai avut inspirația să-ți achiziționezi o garanție suplimentară oriunde pe glob, este respectată și în România. La Apple, niciodată nu ai avut nevoie de o dovadă de achiziție a unui produs, indiferent dacă este vorba de un iPhone sau cel mai scump iMac. Totul se rezolvă pe bază de număr serial înscris pe produs. Cutia, factura sau orice alt accesoriu pe care l-ai avut în cutia originală sunt irelevante.

Singurul producător în care mai am același nivel de încredere precum în Apple este Dell, în cazul laptopurilor scumpe sau al sistemelor Alienware. Dacă îți cumperi un Dell XPS 13 ai garanție NBD sau Next Business Day. Asta înseamnă că, oriunde te afli, cei de la Dell se angajează să-ți rezolve o problemă cu sistemul tău desktop sau portabil în 24 de ore de luni până vineri, indiferent dacă trebuie schimbat un ecran, o balamă sau o placă de bază.

Ai fi tentat să crezi că este doar o poveste frumoasă, dar am avut o experiență nefastă cu laptopul meu Alienware 11x în urmă cu șase-șapte ani și, după ce am sunat la primul număr găsit pe internet, am fost rugat să le trimit niște poze cu balamaua ruptă în cazul respectiv și a durat doar 24 de ore până când s-a rezolvat problema. Am fost contactat de un domn a doua zi și, de față cu mine, mi-a schimbat jumătate din laptop pentru a fi eficient din punct de vedere al timpului consumat, chiar dacă era vorba doar de o balama.

De ce o să rămân la un sistem Apple?

iPhone folosesc de la prima generație și iPad la fel. Între timp, am devenit și utilizator de MacBook și Apple TV. Partea bună este că toate se sincronizează de minune între ele. Plătesc 13 lei pe lună pentru 200GB de spațiu pe iCloud în care am backup la toate fișierele importante de pe oricare dintre dispozitive. În plus, orice document pe care îl creez pe MacBook, este imediat accesibil de pe telefon. Reversul este de asemenea valabil când vine vorba de fotografii realizate cu iPhone.

Din rândurile de mai sus, situația actuală pare a fi ideală.

Practic, este aproape imposibil să-mi mai pierd datele, iar, dacă cineva mă sună pe telefon, pot prelua apelul respectiv de pe iPad sau MacBook. Contactele sunt sincronizate, iar dacă nu vreau să pun mâna pe telefon când cineva îmi redactează un mesaj pot la fel de bine să-i răspund din aplicația mesaje de pe Mac.

Pe de o parte, în momentul în care te-ai angajat în acest ecosistem, ai o serie stufoasă de beneficii, chiar dacă investiția inițială este semnificativă. În teorie, laptopul meu are patru ani și se comportă impecabil, fără să-mi dea vreun motiv să-l schimb prea curând. Singurul meu regret este însă că, în acest punct, este absolut irelevant dacă Samsung va reinventa apa caldă anul viitor cu un telefon cu ecran pliabil sau Dell va lansa cel mai frumos și performant laptop din toate timpurile.

[related]

Sunt prins în mrejele Apple la fel ca un marinar care nu poate să se distanțeze de cântecul mlădios al sirenelor din mitologia greacă.