Cum au construit romanii faimoasele apeducte. Secretele din spatele rezistenței lor în timp, detaliile care făceau diferența

Una dintre marile moșteniri lăsate de Imperiul Roman a fost și construcția de apeducte. În mod uluitor, unele sunt funcționale chiar și astăzi, la aproape două milenii de la ridicarea lor. Multă vreme, oamenii de știință au căutat să afle care este secretul din spatele uimitoarei lor rezistențe în timp și au descoperit elementele-cheie folosite de romani pentru construirea faimoaselor canale supraterane de alimentare cu apă.

Cum au construit romanii faimoasele apeducte

Apeductele romane erau canale proiectate să mute apa proaspătă din diferite surse ale acesteia către zone mari și populate. Dat fiind timpul în care au fost construite, ele au rămas realizări inginerești uluitoare, ce nu încetează să ne uimească și azi, unele fiind în continuare funcționale.

Deși tehnologii asemănătoare au fost dezvoltate, înaintea romanilor, de către persani, egipteni și indieni, romanii le-au dus la un nivel mult superior, atingând, practic, perfecțiunea. În plus, ei au creat adevărate rețele de apeducte ce străbăteau vastele teritorii aflate sub ocupația lor.

Abilitatea lor în această privință se vede și astăzi, multe apeducte fiind vizibile de-a lungul Europei, Africii de Nord și Orientului Mijlociu. Marea dilemă a specialiștilor a fost, pentru destulă vreme, în ce fel a fost posibilă construirea unor structuri atât de durabile, date fiind uneltele și resursele limitate ale epocii respective.

Primul și cel mai important element al ridicării apeductelor, era că țineau cont de efectul gravitației în proiectarea lor, scrie iflscience.com. Inginerii romani petreceau mult timp pentru a studia detaliile zonei prin care urmau să treacă aceste construcții și calculau cu atenție unghiurile ideale ale canalelor pentru ca apa să se scurgă, cu ajutorul gravitației, de la sursă către destinație.

Dacă apa s-ar fi scurs prea rapid, ar fi depășit nivelul canalelor și ar fi putut prăbuși piatra acestora, iar dacă s-ar fi deplasat prea încet ar fi fost în pericol să băltească, fără a-și mai îndeplini rolul. În afară de folosirea lor pentru băut, apa din apeducte mai era folosită pentru aprovizionarea băilor și fântânilor publice, precum și pentru irigații.

Secretele din spatele rezistenței lor în timp

Pentru a face măsurătorile necesare, romanii foloseau instrumente precum groma, dioptra și chorobatul. Acestea erau esențiale, permițând inginerilor să facă proiectele necesare pentru asemenea structuri mari. Groma era folosită pentru a trasa aliniamente și unghiuri drepte.

Avea un design simplu, fiind format din două brațe orizontale așezate pe un lagăr mobil fixat pe o tijă verticală, înaltă de cca. 1,5 – 2 metri, cu un vârf metalic (de obicei din bronz) la capătul care era pus pe sol.

Fiecare din cele patru brațe avea agățat câte un fir cu plumb la capete, la distanțe egale, iar al cincilea fir cu plumb era fixat în centru, la intersecția celor două brațe orizontale ale instrumentului.

Dioptra era un tub sau, alternativ, o tijă cu vedere/vizare la ambele capete, atașate toate la un stativ vertical, care, dacă era dotat cu raportoare, putea fi folosit pentru a măsura unghiuri. A fost o variantă asemănătoare teodolitului de mai târziu. Cu ajutorul ei se puteau construi chiar și tuneluri prin munte.

Chorobatul era un instrument pentru nivelment similar cu nivelele moderne. El consta dintr-o grindă de lemn de circa 6 m lungime, cu două picioare de susținere, echipată cu două fire cu plumb la fiecare capăt. Picioarele erau prinse de grinda de deasupra cu două tije diagonale marcate cu crestături.

În cazul în care crestăturile corespundeau firelor cu plumb pe ambele părți, atunci grinda era orizontală. Pe partea de sus a grinzii era săpat un șanț sau un canal. Dacă împrejurările meteo  – un vânt prea puternic, de exemplu –  nu permiteau folosirea eficientă a firelor cu plumb, se putea turna apă în acest șanț, măsurând orizontalitatea prin verificarea nivelului apei.

Dar apeductele, oricât de spectaculoase sunt la suprafață, se bazează și pe partea ascunsă sub pământ. O bună parte din corpul construcției era îngropat, de fapt, unde, un sistem de țevi lega aceste poduri de lacuri și alte surse de apă. Măsura era destinată să protejeze canalele de eroziune și să păstreze mediul înconjurător relativ neatins.

Detaliile care făceau diferența

Odată ajunsă în localitatea de destinație, apa era stocată în „tancuri” mari numite castellum, ce aveau țevi secundare ce creau un sistem de conectare cu alte rezervoare de acest fel și, astfel, apa era distribută peste tot în oraș, unde era nevoie.

Doar Roma deținea un sistem de circa 11 apeducte ce aduceau apa de la distanță de aproximativ 92 de kilometri. De altfel, unele funcționează în mod incredibil chiar și astăzi, cum este cazul apeductului Aqua Virgo, construit de Agrippa, consul și general roman, colaborator al primului împărat roman, Octavian Augustus. Acesta alimentează cu apă celebra Fântână Trevi din capitala Italiei.

Iar un alt secret al durabilității acestor apeducte a constat în materialul folosit pentru ridicarea lor. Romanii au folosit un amestec de piatră, cărămidă, dar și ingredientul special, cimentul cu cenușă vulcanică (pozzolana). Amestecul era pus cu ajutorul unor schele din lemn, similare cu schelele de astăzi.

Dar, pe măsură ce imperiul s-a tot extins, numărul de sclavi necesari pentru construcția unor asemenea proiecte gigantice a fost tot mai greu de asigurat, cea ce a dus, finalmente, la declinul mărețului Imperiu Roman. Dar moștenirea sa, inclusiv apeductele și sistemul de drumuri, au rămas moștenire peste milenii, fiind dovada geniului lor ingineresc.