Anul în care nu a existat vară: omenirea a suferit de foame, animalele au murit, lumea s-a oprit în loc

De-a lungul istoriei sale, omenirea s-a confruntat cu o mulțime de dezastre naturale care mai de care mai devastatoare. Multe s-au soldat cu decedați, dar și cu distrugeri în masă.

Vorbim, în acest caz, de uragane, inundații, asteroizi și multe altele. Totuși, unele dintre cele mai fascinante și mai „mortale” calamități sunt erupțiile vulcanice care, în ani, au produs mari necazuri oamenilor care locuiau în imediata vecinătate a unui vulcan.

Vulcanul Tambora, responsabil pentru crunta „vară vulcanică”

Printre cei mai aprigi vulcani se numără și Tambora, din Indonezia. Ultima dată când acesta a erupt a fost în anul 1815. La vremea respectivă, Tambora a curmat viețile a mai mai bine de 90.000 de oameni.

Ba mai mult decât atât, norul de cenușă emanat a acoperit întreaga emisferă nordică și a împiedicat lumina soarelui să mai ajungă la suprafața Pământului, dând naștere unui fenomen care ar putea fi asemănat cu o „noapte veșnică”.

La rândul său, zgomotul a fost atât de puternic încât s-a putut auzi de la o distanță de 2.500 de kilometri, în timp ce lava s-a propagat pe o suprafață de 1.300 de kilometri păstrați.

Ravagiile au făcut ca viața din jurul vulcanului să fie posibilă abia după o sută de ani. Craterul de 11 kilometri, rezultat în urma erupției, amintește și astăzi de ceea ce s-a întâmplat în 1815, în Indonezia.

Și uite așa s-a născut conceptul de „iarnă vulcanică”. Așa cum menționam anterior, norul de cenușă a împiedicat razele soarelui să încălzează atmosfera, temperaturile scăzând dramatic, din această cauză.

Evident, consecințele s-au răsfrâns și asupra oamenilor care, brusc, au început să se confrunte cu lipsa alimentelor, de vreme ce culturile nu au mai crescut, în acea vară. De aici, până la foamete, a mai fost un pas mic care, din păcate, s-a și întâmplat.

La vremea respectivă, oamenii de știință au explicat că atunci când un vulcan erupe, cenușa ajunge până la zonele cele mai înalte din atmosferă, iar de acolo, acestea se răspândesc destul de rapid pe toată planeta, blocând radiațiile solare și cauzând o răcire a climei care se poate prelungi și pentru o perioadă de doi ani.

Poate cel mai grav, erupțiile vulcanice emană sulf, sub forma de gaz. Când acest gaz ajunge în stratosferă, se transformă în particule de acid sulfuric care reflectă razele solare, contribuind, astfel, la catastrofă.

De altfel, erupția din 1815 a vulcanului Tambora din Indonezia a generat o cantitate impresionantă de cenușă care s-a răspândit, ulterior, în atmosferă.

În consecință, 1816 este cunoscut ca „anul fără vară”, atunci manifestându-se temperaturi scăzute și rafale consistente de zăpadă în Statele Unite, Europa și China, în lunile iunie și iulie, atipice pentru astfel de fenomene meteo, în mod evident.

Recoltele nu au existat, fructele nu au crescut, iar animalele au murit ori de frig, ori de foame. Oamenii, la rândul lor, au experimentat o soartă vitregă în acea vară, confruntându-se cu foamete si, deopotrivă, cu temperaturi nenaturale.

Spre marele noroc al tuturor. schimbarea drastică a vremii nu a durat mult. Temperaturile au revenit la firesc după doi ani. În anul 1817, situația s-a reglat, astfel că viața a putut să fie continuată.

Ultima catastrofă: vulcanul Eyjafjallajökull, din Islanda, în 2010

Trebuie să reținem că astfel de evenimente naturale se pot întâmpla oricând și oriunde, în lume, ele fiind greu de prezis în timp util.

Spre exemplu, în 2010, o erupție a vulcanului Eyjafjallajökull, din Islanda, a perturbat masiv traficul aerian în Europa, iar cei care locuiau aproape de vulcan s-au confruntat cu neplăceri masive.

Desigur, catastrofa a fost departe de ceea ce s-a întâmplat în 1815, însă servește ca amintire constantă a faptului că, în fața naturii, suntem mici și neputincioși, în ciuda tehnologiei avansate și a grandomaniei pe care o afișăm la tot pasul.