Ce era Spartachiada, „bunica” Daciadei. Cum a vrut Ceaușescu să se lepede de ruși și să-și facă propria olimpiadă

Dincolo de animozitățile societății față de comunism, trebuie recunoscut că sportul românesc a cunoscut adevăratul salt exact în această perioadă, ceea ce a ajutat mulți tineri talentați să se remarce în tenis, atletism, gimnastică, etc.

România a avut destui campioni mondiali de renume, printre care Nadia Comăneci, Lavinia Agache, Cristina Grigoraș, Daniela Silivaș, Ecaterina Szabo, gimnastică, Doina Melinte, Maricica Puică, Sorin Babii, Iolanda Balaș, Anișoara Cușmir Stanciu, Petre Becheru, Elisabeta Lipă, Ivan Patzaichin, Ilie Năstase, Ion Țiriac și mulți-mulți alții. Toți acești mari sportivi ai României s-au remarcat într-o perioadă în care regimul miza pe sport, întocmai modelului rusesc.

Începuturile sportului, în România: ce erau spartachiadele, dar daciadele

Este important de menționat că sportul a început să capete proporții, în țara noastră, imediat după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, urmând un model sovietic „bătut în cuie”.

„Până acum, sportul a fost un lux, de care masele întregi ale tineretului nu s-au putut bucura. Fasciştii au folosit sportul pentru a pregăti tineretul pentru războiul lor criminal şi banditesc. O deosebită atenţie va trebui să dea sportul popular maselor largi ale tineretului ţărănesc. Să nu fie fabrică, sat, universitate, şcoala sau cartier care să nu aibă cluburile sportive organizate şi conduse de cei mai buni tineri sportivi”, scria Nicolae Ceaușescu în ziarul Sportul Popular, într-un editorial. Pe vremea aceea, Ceaușescu era secretar general al UTC.

Așadar, în 1952, spartachiadele începeau să se organizeze și la noi în țară, așa cum se întâmpla în toată Uniunea Sovietică. Un an mai târziu, începea varianta pentru sate, unde tinerii talentați se întreceau la gimnastică, atletism, oină sau volei, printre altele. Cei mai buni dintre ei ajungeau la finala de la București.

Între timp, apăreau și spartachiadele tineretului, sindicale, columbofile, cooperatiste, pionierești, etc. Practic, fiecare categorie putea fi reprezentată în sport prin cei mai talentați sportivi ai săi. Se poate spune că era o metodă perfectă de a căuta și găsi noi talente în diverse sporturi.

În 1975, spartachiada era înlocuită de daciadă, Nicolae Ceaușescu dorindu-și ca brand-ul de țară să devină un pic mai bine conturat.

„Comitetul Politic Executiv a aprobat organizarea competiţiei sportive Daciada, care va cuprinde mari concursuri polisportive, în toate lo­calităţile şi marile colectivităţi. Daciada va trebui să lege mai mult pe sportivi de mişcarea sportivă din localităţile în care trăiesc, diminuând tendinţa transferării acestora, sporind răspunderea ce le re­vine faţă de colectivele unde activează, precum şi răspunderea cluburilor respec­tive faţă de pregătirea lor”, scria ziarul Scînteia, pe 17 noiembrie 1976.

Conform gherlainfo.ro, „În raioanele Luduş, Câmpeni, Sărmaş, Cluj şi Năsăud din regiunea Cluj au fost mobilizaţi 2.378 de tineri la şah, 2.114 la schi şi 216 la săniuţe. Raioanele Huedin, Gherla şi Bistriţa şi-au organizat slab munca şi de aceea rezultatele lor sunt nesatisfăcătoare”.  Tot la Gherla se organizau, în acea perioadă, întrecheri de schi, săniuș și patinaj.

Ce s-a întâmplat cu sportul românesc, între timp

În mod evident, comunismul a făcut mai mult rău decât bine, însă dacă este să fim totalmente corecți, nu avem cum să nu remarcăm faptul că sportul a triumfat în acea perioadă, punând România pe harta internațională în ceea ce privește multe nișe sportive, după cum menționam și la începutul acestui articol.

Și pentru că tot aminteam de Gherla și de evenimentele de acolo, din acea perioadă, trebuie adăugat faptul că acum, în acea localitate, domnește o liniște mormântală, așa cum se întâmplă, de altfel, și în alte orașe ale țării care, pe timpuri, triumfau.

În spiritul corectitudinii, există și acum sportivi care au reușit, iar David Popovici, Simona Halep sau Horia Tecău sunt doar trei dintre exemple. Cu toate astea, statul nu pare să aibă vreo implicare în succesul lor.

Din nefericire, mai mult ca sigur că în satele românești, dar chiar și în orașe, există o sumedenie de copii talentanți care ar putea, dacă ar avea finanțare, să se transforme în mari sportivi. Totuși, ei nu vor fi descoperiți niciodată.

Dacă situația se va schimba, au ba, rămâne de văzut. ‘Om trăi și ‘om vedea, vorba românului.