Prietenii noștri cei mai buni ar fi putut exista mai devreme decât credeam: ce indică cel mai vechi os de câine cunoscut

Un os străvechi îi ajută pe oamenii de știință să perfecționeze cronologia relației umanității cu cei mai buni prieteni ai noștri – tovarășii canini care ne-au luminat viața de milenii.

Câte milenii? Ei bine, nimeni nu știe sigur. Dar datarea de precizie cu carbon ajută la restrângerea acesteia.

Un humerus canin recuperat din peștera Erralla din Țara Bascilor, Spania, în 1985, a fost datat acum între 17.410 și 17.096 de ani. Și mai multe linii de analiză confirmă că nu este de la un lup, ci de la un câine: Canis familiaris. Aceasta înseamnă că humerusul vechi și crăpat reprezintă cel mai vechi os de câine de până acum.

Acesta este un punct de date incredibil pentru contextualizarea domesticirii câinilor și deschide noi discuții despre cronologia și natura rămășițelor de „lupi asemănătoare câinilor”, considerate a fi o etapă intermediară între lupi și câini.

Când și cum s-au îndepărtat câinii de strămoșii lor lupi (Canis lupus) și când au devenit domestici, fac obiectul unor dezbateri. Deși unii cred că cele două specii au început să se diverge cu peste 100.000 de ani în urmă, este mult mai general acceptat că domesticirea câinilor a început cândva între 40.000 și 20.000 de ani în urmă. Și este chiar posibil ca procesul să înceapă cu lupii care se autodomesticeau, pe măsură ce s-au atașat de așezările umane.

Cu toate acestea, rămășițele biologice sunt dificil de identificat. Timpul face ravagii asupra ADN-ului, lăsând identificarea până la forma osului. Acest lucru nu este neapărat de încredere, deoarece lupii ar fi avut o varietate mai mare de forme ale corpului în trecut sau ar fi putut avea variații regionale.

Ce indică acest os străvechi descoperit

Cele mai vechi rămășițe identificate ca câini domestici – înainte de osul Peșterii Eralla – provin din paleoliticul superior din Europa de Vest, asociate cu o cultură cunoscută sub numele de Magdalenian, care a înflorit în urmă cu aproximativ 17.000 până la 12.000 de ani, notează cercetătorii. Aceste rămășițe au fost recuperate din Gironde, Franța și Bonn-Oberkassel, Germania și datate cu 15.114 până la 14.237 și 14.809 până la 13.319 ani în urmă.

O echipă condusă de geneticianul și antropologul Montserrat Hervella de la Universitatea din Țara Bascilor din Spania a folosit o serie de tehnici pentru a analiza osul Eralla. Mai întâi, a existat datarea cu radiocarbon, o tehnică ce se bazează pe timpul de descompunere al unui izotop de carbon generat în atmosfera Pământului și absorbit în țesutul viu. Acest lucru a redus timpul de când animalul a trăit și a respirat ultima dată.

Apoi, au folosit analize genetice și morfologice (studiind forma osului) pentru a afla specia. Acest lucru a confirmat că proprietarul osului era Canis familiaris – un câine domesticit. Mai mult, a împărtășit descendența mitocondrială cu ceilalți câini Magdalenieni, din Gironde și Bonn-Oberkassel.

Această filiație urmărește originea acestor câini până la vârful unei ere glaciare, ultimul Maxim Glaciar, în urmă cu aproximativ 22.000 de ani, când frigul extrem a dominat globul, creând condiții de viață pe care cuvântul „aspru” nici măcar nu încearcă să le acopere.

„Aceste rezultate ridică posibilitatea ca domesticirea lupului să fi avut loc mai devreme decât s-a propus până acum, cel puțin în vestul Europei, unde interacțiunea vânătorilor-culegători din Paleolitic cu specii sălbatice, precum lupul, ar fi putut fi stimulată în zonele de refugiu glaciar, în această perioadă de criză climatică”, spune arheologul Conchi de la Rúa de la Universitatea din Țara Bascilor.

Datarea oaselor ne oferă, de asemenea, o încrucișare semnificativă cu lupi ca câini. Acest lucru, notează cercetătorii, poate însemna că trebuie să reconsiderăm procesul de domesticire, în care lupii asemănători câinilor au fost considerați predecesori ai câinilor. Cu toate acestea, alte cercetări recente sugerează că domesticirea câinilor a avut loc de mai multe ori.