Blestemul Mănăstirii Văcăreşti. Cum a ajuns de la lăcaş sfânt la penitenciar şi platou de filmare

Povestea Mănăstirii Văcărești este una impresionantă, de-a lungul timpului fiind atât lăcaș de cult, cât și penitenciar și platou de filmare, ajungând spre sfârșitul perioadei comuniste să dispară de tot de pe fața pământului.

Construcția data din perioada domnitorului Nicolae Mavrocordat, 1716 -1722, având funcția monastică, de curte domnească, dar și de centru cultural al Europei secolului XVIII. La peste un secol distanță, în anul 1864 începe sfârșitul Mănăstirii Văcărești care devine penitenciar.

La acea vreme, călugării au fost dați afară din mănăstire, iar chiliile au luat rolul celulelor. Gratiile își fac aparițiile la geamuri, iar arhitectura este distrusă de adăugirile pentru noua destinație a clădirii. Casa domnească devine spitalul închisorii, în timp ce stăreția este noul penitenciar de femei, iar biserica este locul regilios al deținuților.

Tudor Arghezi ajunge deținut la Văcărești în anul 1914 din cauza articolelor scrise considerate de către autorități „agitație războinică”. Scriitorul imortalizează această perioadă în volumul „Poarta Neagră”. În timp, Ioan Slavici i se alătură, scriind la rândul său viața petrecută acolo în cartea „Închisorile mele”.

Prin porțile penitenciarului mai ajung și Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar în timpul regimului comunist, deținuții politici sunt trimiși la Văcărești. În anul 1973, penitenciarul este evacuat fiind instaurate măsuri de restaurare a clădirilor.

Istoria Mănăstirii Văcărești și demolarea construcției

Fosta Mănăstire a Văcăreștilor urma să devină un ansamblu de muzee de artă medievală. La doar patru ani distanță, Direcția Monumentelor Istorice este desființată, iar patrimoniul arhitectural rămâne doar la decizia fostului dictator, Nicoale Ceaușescu.

Acesta vizitează Văcăreștii în data de 2 decembrie 1984 și hotărăște ca fostul lăcaș de cult să fie demolat pentru ca în locul lui să fie ridicat noul Palat al Justiției. În luna martie a anului 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie și Artă a Municipiului București, depune o sesizare la Studioul Buftea cu privire la faptul că în timpul filmărilor la pelicula „Noi, cei din linia întâi”, regizat de marele Sergiu Nicolaescu, construcției i-au fost aduse grave avarii, fiind utilizate petarde, aruncătoare de flăcări, tancuri și tunuri.

Minoritățile zonei completează această perioadă de distrugere prin furtul icoanelor care datau din secolul al XVIII-lea, însă care sunt recuperate ulterior. Nume importante precum Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Șora, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Peter Derer, Florin Rotarul și Răzvan Theodorescu au condus mai multe proteste, însă fără rezultat.

În perioada septembrie – decembrie 1986, ansamblul ajunge să fie demolat de buldozerele din zonă care lucrau zi și noapte, în timp ce basculantele cărau molozul rezultat. Zidurile care nu pot fi puse la pământ sunt dinamitate, iar în luna ianuarie 1987, ultimele piese ale construcției ajung la pământ.