Țara care a învățat pe repede înainte

În decembrie 2019, țara va fi împlinit 30 de ani de când tot învață ce e libertatea. Chiar și așa, pentru 1 ianuarie 2020 nu ți-ai putea face planuri exacte, că lucrurile nu sunt previzibile. Încă învățăm.

Nu există corupție. Nu există democrație sau capitalism. Nu există justiție sau dreptate. Nu există lapte și miere, cum nu există nici drepturi. Nu există vacanțe și nici măcar timp liber. Nu există literatură și, la o adică, nici presă.

[related]

Toate aceste inexistențe trebuiau să poarte un nume, așa că li s-a spus România. E o țară, dacă vrei să îi spui așa, care încă învață ce ar trebui să facă. La unele lecții stă mai bine decât alte țări, la altele stă cu mult mai prost.

Am învățat capitalism în nebunii ani ‘90 și încă nu știm cum să facem o afacere de azi pe mâine, să-i dăm drumul, să adunăm bani pentru ea, s-o scoatem în lume și să exportăm ce face afacerea aia. Cât încă învățăm mai sunt plimbate câteva hârtii care vor fi depășite de vremuri până ajung la destinație.

Am învățat televiziune la finalul anilor ‘90 și începutul anilor 2000. Nu ne-am bucurat prea mult de ea, că deja va fi „ucisă” de vloguri și oameni cu o cameră în mână care se filmează în timp ce trec prin viață.

Am învățat și internet dând câte un cablu din mână în mână până a creat un păienjeniș de fire pe blocuri. În locul antenelor pentru televiziune au apărut fire subțiri, îmbrăcate în altele mai groase, care au purtat prin ele cele mai nebune fantezii erotice, dar și cele mai îndrăznețe planuri. Este undeva acolo o generație educată de internet pe care generația cu pixul și foaia în mână n-o mai poate ajunge din urmă.

Am învățat ce-i diaspora prin mii de minute consumate în discuții peste graniță. Niciun minut nu ne-a învățat cum să ne ascundem lacrimile. Undeva în satele românești încă mai sunt pensionari care aleargă cu telefonul în mână după semnal. Aleargă, de fapt, după vocea aia pe care o aud de la sute sau mii de kilometri. E vocea oamenilor care vor fi cetățenii a două sau mai multor țări fără vreun regret. Au avut un scop: o viață mai bună pentru ei sau pentru copii.

Am învățat să facem bani și să pierdem bani la loterie. Vasluianul care. Olteanul care. Bucureșteanul care. Toți au nimerit câte o variantă și au înotat în bani până a secat lacul și au revenit la săpat alt puț. Încă se sapă. Până atunci se dă cu sete în butoane de păcănele și se scriu mii de variante, în fiecare minut, în bisericile norocului, cunoscute drept case de pariuri.

Am învățat să facem after school ca, undeva după anii de școală, copiii chiar să știe ceva. Poate că această „post-școală” e mai mult pentru părinți. Un răgaz că de gâtul copiilor nu mai atârnă chei și că nu mai află de capul lor ce periculos poate fi să interacționeze cu străinii. La after sunt într-o lume protejată ca într-un balon roz, pufos, înmiresmat, costisitor, dar care se lasă cu teme făcute și cu joacă.

Am învățat să facem sex din filme și de la străini, că educația sexuală nici măcar acum nu se lipește de noi. În actul acesta, pentru învățare, se ascunde Satana. Preoții și mai conservatorii țării nici nu vor să-i lase pe alții să audă, să se gândească fie și pentru câteva minute că poate fi ceva bun. Internetul acela, prin miile lui de fire de peste blocuri, a purtat și lecția sexului.

Am învățat să acceptăm minorități. Bine, încă mai învățăm.

Am învățat imobiliare în apartamentele noastre luate pe ani de credite. Apoi am mai învățat un pic în timp ce număram casele președintelui și banii neluați pe terenurile pe care bunicii au tras ca roboții să trăiască din agricultura de subzistență. Iar cele mai bune lecții au fost predate și preluate prin site-uri de imobiliare care îți scot în față adevărate vile regești pe care doar realismul magic românesc le poate zugrăvi atât de frumos. În esență, niște cocioabe.

Am învățat să avem electronice până ne-a usturat în suflet creditul cu buletinul. Ce mai alerga românul cu televizorul în spate, ce mai căuta să facă loc milieului pe noua plasmă, ce mai ducea copii după acte la tot felul de magazine. Și-a schimbat totul în casă, s-a modernizat, apoi a descoperit, cu o oarecare stupefacție, că există o uzură morală planificată. S-a mai simțit furat și când a aflat că garanția nu e eternă. Nu se mai fac lucruri ca pe vremuri.

Am învățat publicitate aruncând preoți din turle bisericești. CNA a zis că nu-i în regulă, așa că preotul a rămas în mașini de lux. Din aceleași mașini s-a umplut de preafericire în timp ce bugetul statutului și bugetul capitalismului i-au deschis, cu adevărat, porțile Raiului.

Am învățat IT ca să fugim, să ne codăm drumul afară din sărăcie, din provincie și, până la urmă, din România. Nici măcar școala n-a ținut pasul cu miile de coco și euro coco care au venit aici și au creat industria la care nici măcar Ceaușescu nu visa. Sub lumini puternice de neon, curate, albe, neperturbate, liniile de cod au produs miliarde și au schimbat destine.

[related]

Am învățat să nu ne mai batem copiii ca la bătrânețe să se prefacă și ei că ne cunosc și să nu ne urască până după moartea lor. Bine, încă mai învățăm.

Am învățat să avem răbdare. Asemenea, și Ion Iliescu.

Am învățat fotbal până când eram gata să-l punem pe Hagi președinte. Să pună și el latul la țara asta și s-o mai învețe ceva.

Am învățat becalisme, confundându-le cu sportul și televiziunile cu presa.

Am reînvățat ultranaționalismul și l-am transformat pe Vadim în memă. Vadim Eternul, slobod la gură, o să trăiască de acum înainte decenii bune. Prea le zicea el pe bune, prea le-o punea în coaste tuturor celor care îl contestau. La o adică, am învățat că atunci când ceilalți nu-ți plac, îi ridici în țeapă să-i dai un exemplu pentru preferințele tale personale. Vadim încă trăiește, a zis prea multe ca să le putem limita doar la viața lui.

Am învățat tenis ca să înțelegem ce-i cu fata aia din Constanța care se încăpățânează să dea un motiv României să meargă puțin mai dreaptă.

Am învățat să facem filme în timp ce încercam să ne înțelegem trecutul. Comunismul ăsta atârnă deasupra noastră ca un nor cenușiu, plin de ploaie sau zăpadă, plin de grădină și aducător de vijelii. Mai nou, încercăm să învățăm să facem comedii, să mai râdem un pic, să ne mai vedem puțin în oglinda pusă pe un ecran de cinema de câte un scenarist și un regizor care au vrut mai mult de la cinemateca românească. Între timp, am aflat cum să numărăm: 4, 3, 2… și la final să ne încurajăm – aferim!

Am învățat să trăim în România și să ne bucurăm de mâncarea vegană. Am scos glutenul din alimentație ca să trăim un pic ca afară și să ne înșirăm șase tipuri de lapte pe masă. În aceeași notă, ne-am obișnuit cu food court-ul de la mall, unde cozile mai mari sunt la mâncare tradițională.

Am învățat coduri penale, jargon juridic steril și am ținut mai des mâna pe țara asta decât am ținut mâna pe geantă în 41. La o adică, cu un găinar din 41 te mai cerți, te mai zbați, te mai lasă cu tot cu viață și cu geantă. Cu ceilalți șuți nu te prea înțelegi că ei pricep doar de volumul numerelor mari și, deocamdată, suntem tot mai puțini. E obositor, zău, să fii pândar.

Am învățat să tragem ca roboții ca mâine soarele să răsară și pe strada noastră.

Am învățat ce-s alea genuri muzicale pe măsură ce ne-am lepădat de trecut și am băgat la naftalină muzica de petrecere, bairam și voie bună. Nu se cade, nu e bine, băieții nu mai ascultă doar hip-hop și manea.

Am învățat să tencuim, punem BCA pe BCA și montăm instalații electrice la străini ca să aibă cine să ridice case și aici. Sunt case mari, impunătoare, ca niște palate ridicate cu bătături, dureri de spate și genunchi distruși. În interior sunt goale, fără suflet și fără locuitori, dar o dată pe an, în luna concediilor, diaspora le umple cu muzică, fum de grătare, veselie și povești despre străinătate. Se trăiește, fie și doar pentru o lună, pe mare boierie.

Am învățat să strângem cureaua chiar și când nu mai avea găuri de strâns și nici noi răbdare.

Am învățat spaniolă și italiană din telenovele. Habar n-aveam că limbile astea o să ne ajute ca, măcar puțin, să ne înțelegem mai bine cu cei care au plecat. Mai nou, am trecut la turcă în seriale nici istorice, nici memorabile, dar care au prins excelent.

Am învățat să aplaudăm performanțele olimpicilor în timp ce tavane de școli și școli de-a dreptul cădeau pe elevii cărora sistemul le-a întors spatele (asta dacă a fost vreodată cu fața către ei). Sunt aceiași elevi de ale căror perle se râde în hohote după fiecare examen. „Cum se poate, domn’e, să scrie așa mizerii?”. Se poate, că sistemul a vrut să le dea educația aia care trebuie, fără să le lase timp și de un pic de imaginație. Și acum vorbim, ne gândim și sperăm la câte un „Einstein de Buzău” sau un „Newton de Slatina”, dar nimeni nu vrea să fie „Dorel de Botoşani” ori „Mitică de Suceava”. Totodată, rareori ne-ar trece prin minte să avem aici un „Enescu de Târgovişte” sau „Moisil de Timişoara”.

În fapt, țara asta a învățat cel mai bine să facă calcule pe ce nu-i al ei și nu-i al prezentului. Face planuri pe ziua de mâine, pe 1 ale lunii, pe anul viitor, pe cât câștigă vecinul, pe cât o să aibă pensie și pe ce salariu are ăla din IT, ăla cu bancă și ăla care-i antreprenor. Trebuie să admiți, poate nu chiar cu bucurie, că este ceva magic și dramatic în această povară pe care o tot punem pe umerii eului din viitor.

La un moment dat, și acea zi s-ar putea să nu vină niciodată, chiar și acel eu o să ne lase cu ochii în soare să trăim doar în prezent. Abia atunci ne vom da seama că n-am învățat nimic.