Internetul pe care nu îl vezi niciodată e fascinant și imens

Internetul pare omniprezent – ai parte de el acasă, pe stradă, în magazin, în metrou, în autobuz, la muncă. Este peste tot și pare cel mai firesc lucru din lume să ai acces la el.

De unde vine el totuși? Majoritatea oamenilor presupun că internetul vine din aer, de la sateliți. Cu toate astea, sateliții sunt responsabili pentru mai puțin de 1% din interacțiunile umane. Internetul vine, în cea mai mare parte, de sub noi. Sub sol și sub ape se află nenumărate cabluri conectate la unități de stocare a datelor extrem de performante.

Infrastructura internetului funcționează pe un principiu simplu: scopul final este de a transmite informația din punctul A în punctul B. Acele puncte sunt repezentate de adresele IP. Acestea sunt coduri unice care sunt specifice pentru diferite locații de pe glob. Când ești conectat la internet, dispozitivul tău este automat legat de un cod IP.

Pentru ca informația să circule, ne folosim de cabluri, pentru că acestea sunt o soluție mai ieftină și mai rapidă prin comparație cu sateliții. Mare parte din cabluri se află în oceane. Ele au nevoie în mod constant de îngrijire specială. Montarea lor a reprezentat un proces dificil, care a durat aproape 200 de ani.

În total există aproximativ 300 de astfel de cabluri, care se întind pe o distanță de 885.139 de kilometri. Dacă ar fi puse cap la cap, ele s-ar extinde de la sol până la Lună și înapoi, apoi s-ar putea înfășura în jurul Pământului acolo unde acesta este mai lat de încă trei ori. În jur de 97% din datele intercontinentale sunt transmise prin aceste cabluri subacvatice.

Pentru a monta un singur cablu este nevoie de luni întregi de muncă, de milioane de dolari și de o navă uriașă pe care se află kilometri întregi de cablu. Primul astfel de cablu a fost montat în 1858, din Irlanda până în Newfoundland. De atunci, au mai fost amplasate sute de cabluri. Cel mai lung dintre ele are 38.624 de kilometri. Se extinde dinspre Germania către Coreea și ajunge până  în sudul Australiei.

Adâncimea la care sunt așezate aceste cabluri poate atinge și 7,6 kilometri. Astfel, ele sunt expuse riscului de a fi distruse de dezastre naturale, de eroziuni și chiar de atacuri ale rechinilor. Atunci când un cablu se rupe, o navă cu cârlige ridică cablul, îl taie și lipește cele două jumătăți. Anual, apar 50 astfel de rupturi – și asta doar în Oceanul Atlantic, conform MIT Tech Review. În cazul eroziunilor, este nevoie de intervenția scafandrilor.

Odată ajunse la mal, cablurile ajung la centre de date pe cale subterană. Procesul de mentenanță a acestora este mai simplu decât în cazul celor subacvatice. În 2015, după patru ani de muncă, o echipă de cercetători a lansat prima hartă publică ce arată cablurile de internet care traversează SUA.

Ulterior, cablurile ajung la centrele de colectare a datelor, unde securitatea este mai strictă decât în aeroporturi. Uneori, acestea sunt clădiri care nu par foarte speciale, fiind aflate la periferiile orașelor sau în zonele rurale.

Alteori, ele se află în mijlocul orașelor. Un astfel de exemplu este centrul de colectare a datelor din Manhattan.

[readmore]

Clădirile acestea sunt internetul pe care nu îl vede nimeni, pe lângă care putem trece fără să avem idee că fără ele, world wide web ar fi doar un vis frumos.