„Black Mirror”: acest scenariu distopic e înfiorător de aproape de realitate [PLAYFILM]

„Black Mirror” e printre cele mai bune producții SF pe care le-am urmărit vreodată, iar singurul defect concret pe care i-l pot imputa e faptul că are prea puține episoade.

Serialul britanic a fost lansat în 2011, dar, spre rușinea mea, mi-a aterizat în biblioteca Netflix abia la începutul acestui an. Până în momentul respectiv, fuseseră lansate doar primele două sezoane, care însumau șapte episoade. Așa cum era de așteptat, le-am dat gata într-o zi, apoi nu am mai știut ce să fac cu viața mea. Asta până când am aflat că va fi lansat sezonul trei, care va avea șase episoade în loc de trei-patru, precum primele două.

Înainte să vorbesc despre sezonul trei și despre trauma emoțională pe care a lăsat-o în urmă, să mai clarificăm un aspect: dacă ai cea mai mică scânteie de pasiune pentru tehnologie și pentru creațiile distopice, trebuie să te uiți la „Black Mirror”.

Eu sunt omul care alege oricând un film bun în detrimentul unui serial, pentru câteva motive foarte previzibile. În primul rând, ar fi faptul că mi se pare un angajament prea mare să mă apuc de un serial care are deja 10 sezoane și 200 de episoade, apoi ar fi faptul că e destul de greu să îmi fie menținut interesul față o acțiune care se prelungește, adesea, inutil.

Nu în ultimul rând, presupunând prin absurd că cele două mențiuni precedente sunt demontate, iar producția e senzațională, mai rămâne un mare inconvenient: probabil nu o să îmi pot înfrâna instinctul de a căpăta un soi de afecțiune pentru personaje. Ăsta nu ar fi neapărat un lucru rău, ați putea spune. Asta până în momentul în care vi se întâmplă să vă simțiți inima frântă zile întregi, după ce un erou fictiv moare brutal (Cc: Game of Thrones).

Motivele enunțate mai sus au contribuit mult la amplificarea pasiunii mele pentru „Black Mirror”. Dacă tu, cititorule, ai rețineri din aceleași motive ca și mine înainte să te apuci de un serial, „Black Mirror” e tot ce ți-ai putea dori de la viață. Episoadele nu au legătură între ele și le poți trata ca pe filme individuale, ceva mai scurte decât unul clasic (fiecare episod durează în jur de o oră). Personajele, oricât de învăluite în fascinație ar fi, nu îți dau timp să dezvolți sentimente pentru ele.

Adaugă în ecuație și faptul că subiectul fiecărui episod e o bucățică din fața întunecată a tehnologiei și prezintă, într-un mod surprinzător de realist, cât de infiorător ar putea fi viitorul apropiat. Iac-așa, ai câteva ore lipite de televizor garantate, fără să simți vreo secundă că ai procrastinat. Poate o să simți, ca efect advers, că ai o gaură neagră în loc de inimă câteva ore după ce îți termini sesiunea de „binging”, dar nimic mai mult.

La fel de minimalist, rece și profund

După cum spuneam, după ce am revăzut de mai multe ori cele șapte episoade pe care le au împreună primele două sezoane, a venit ziua cea mare: lansarea celor șase episoade din sezonul trei. Evident, le-am văzut dintr-un foc, iar după ce am închis televizorul, am avut senzația pe care o descriam mai sus. Îmi era puțin teamă că pauza dintre ultimul episod lansat și noul sezon va afecta vibrația rece și, totodată, foarte profundă a serialului, dar nu a fost așa. Stilul a rămas același, iar micile (și puținele) modificări au fost pozitive.

Motivul pentru care devoratoarea de SF din mine e atât de îndrăgostită de serialul ăsta e, în mod paradoxal, faptul că nu e atât de SF. Nu expune un viitor în care roboții ne vor submina, de care se tem până și genii precum Elon Musk sau Stephen Hawking, nici o întâlnire violentă cu extratereștrii sau orice altceva din gama asta. Producătorii au luat una bucată realitate pe care o experimentăm deja și au împins-o tacticos într-o direcție distopică. În universul construit de „Black Mirror”, tehnologia e o extensie a omului, care scapă de sub control, dar partea bună e că omul rămâne om. Tautologia nu e întâmplătoare, pentru că al doilea „om” din structură înglobează toate caracteristicile care ne deosebesc de alte specii, în principal vulnerabilitatea sentimentală.

În noul sezon, fiecare episod în parte explorează un viitor alternativ diferit, dar există un element comun, pe care simțul meu estetic l-a apreciat foarte mult: estetica minimalistă. Am dat un search pe internet pentru a afla dacă mai sunt și alții care văd lucrurile la fel, iar într-unul dintre review-uri, cineva mi-a transpus în cuvinte experiența vizuală: „Black Mirror” arată ca și cum art-directorul ar fi fost Jon Ive de la Apple. Toate elementele se mențin în sfera unui minimalism curat: nu există muzică tematică, nu există un narator care să te ghideze, iar majoritatea episoadelor te introduc în acțiune aproape brutal, din primul moment. Explicațiile contextuale apar pe parcurs, și e ca și cum ai rezolva un puzzle în care rezultatul final e mult mai bun decât șablonul de pe cutie.

Mi s-a părut că echipa de producție și-a asumat mai multă libertate în alegerea subiectelor pentru noul sezon. Unul dintre episoade satirizează obsesia pentru inimioarele de pe Instagram și pentru like-urile de pe Facebook, ilustrând un sistem în care valoarea unui om în societate depinde de ratingul virtual pe care îl obține de la cei cu care interacționează. Totuși, nu am spus degeaba că serialul nu e tocmai science-fiction: scriam în acest articol despre faptul că în viața reală, China testează un sistem de creditare socială similar. Pe scurt, dacă nu ai suficiente puncte, pierzi privilegii precum dreptul de a face împrumuturi la bancă sau posibilitatea de a-ți trimite copiii la cele mai bune școli.

Într-un alt episod, este reluată, într-un mod foarte distinct, o temă dintr-un sezon anterior: încărcarea conștiinței în cloud. Episodul respectiv este preferatul meu, așa că nu voi dezvolta prea mult subiectul lui, pentru că risc să divulg prea multe. Pot să mai specific un detaliu, însă: e singurul din noul sezon care o să vă repare inima după ce o frânge.

Alte teme notabile ar fi șantajul online, realitatea virtuală scăpată de sub control, tehnologii cu scop inocent care ajung în mâinile nepotrivite și devin sinistre, precum și o mică ocheadă asupra unei posibile desfășurări a acțiunii unui război proiectat într-un viitor și mai digitalizat decât prezentul.

După cum spuneam și pe la începutul articolului, singura mea nemulțumire legată de noul sezon din „Black Mirror” e faptul că nu are mai multe episoade, contrar tendinței mele naturale de a mă orienta întocmai către seriale care îndeplinesc acest criteriu. „Black Mirror” pur și simplu te face să vrei să vezi mai mult din realitatea aceea rece, în care ai putea ajunge să trăiești mai repede decât crezi. Chiar dacă e o contradicție în termeni, cea mai potrivită structură pentru a defini „Black Mirror” e „cea mai realistă distopie” ecranizată. În fond, e o realitate alternativă extrem de asemănătoare celei în care trăim, în care nu „oglinda neagră” a dispozitivelor high-tech e inamicul, ci figura care se oglindește în ea.