Sfârșitul cumplit al marelui român Emil Racoviță. Ultimii ani de viață, marcați de dificultăți

Emil Racoviță s-a născut la Iași, pe 15 noiembrie 1868, fiind cel de-al treilea copil al lui Gheorghe și Eufrosinei Racoviță.

Tatăl său a fost un magistrat important și un membru fondator al societății literare Junimea, provenind dintr-o veche familie de boieri moldoveni. Mama sa, Eufrosina, a fost o pianistă talentată.

În copilărie, Emil a avut privilegiul de a-l avea ca învățător pe Ion Creangă, ceea ce i-a asigurat o educație solidă încă de la început.

A continuat studiile la Institutele Unite, un liceu privat din Iași, și a obținut bacalaureatul în 1886. Apoi, a plecat la Paris pentru a studia dreptul la Universitatea din Paris, unde a obținut o diplomă de licență în 1889.

Cu toate acestea, și-a schimbat cariera și s-a orientat spre științele naturii, urmat cursurile Facultății de Științe de la Universitatea Sorbona.

Ca un tânăr savant promițător, Racoviță a fost ales să facă parte dintr-o echipă internațională de cercetare care a plecat în Antarctica la bordul navei Belgica, condusă de ofițerul belgian Adrien de Gerlache.

Expediția în Antarctica

În 1897, expediția a ajuns în Antarctica, unde Racoviță a fost primul cercetător care a colectat probe botanice și zoologice din zonele situate dincolo de Cercul Polar Antarctic.

După această expediție, Racoviță s-a întors în România și a avut o carieră prolifică în cercetare. A publicat numeroase lucrări științifice și a devenit președintele Academiei Române în perioada 1929-1930.

De asemenea, a fost profesor și cercetător la Universitatea din Cluj între 1919 și 1947, unde a înființat Institutul de Speologie în 1920.

După Dictatul de la Viena din august 1940, când Clujul a devenit parte a Ungariei, Emil Racoviță s-a mutat la Timișoara. După război, s-a întors la Cluj și a găsit Institutul de Speologie și colecțiile sale intacte, datorită prietenului său Pierre-Alfred Chappuis, care a rămas în Cluj în timpul războiului și a beneficiat de imunitate diplomatică.

În ciuda revenirii la Cluj, Racoviță a întâmpinat dificultăți din partea autorităților locale, care erau procomuniste. Însă, un element norocos a fost faptul că o parte a casei sale a fost adăpostită de Consulatul Onorific al Elveției și de Biblioteca Franceză, prin intermediul lui Chappuis.

Începutul sfârșitului pentru Emil Racoviță

Viața lui Emil Racoviță în perioada postbelică a fost marcată de dificultăți. Deși nu a trăit în sărăcie extremă, ultimii săi ani nu au fost prosperi.

A ocupat funcția de „suplinitor temporar la catedra vacantă de Biologie Generală” la Facultatea de Științe din Cluj, dar a trebuit să facă față presiunilor autorităților române, care doreau să favorizeze relațiile cu institutele de învățământ superior din URSS.

Racoviță, un susținător al colaborării internaționale, s-a opus acestor presiuni prin memorii și a susținut importanța legăturilor cu universitățile occidentale.

Starea sa de sănătate s-a deteriorat treptat, iar în vara anului 1947, a suferit un accident grav, căzând pe treptele institutului și fracturându-și o claviculă.

Bolile sale s-au agravat și, la vârsta de 79 de ani, a fost nevoit să-și părăsească laboratorul pe 11 noiembrie 1947. Diagnosticul pus la internare a fost „congestie pulmonară și uree în sânge”.

Emil Racoviță a murit pe 19 noiembrie 1947, la vârsta de 79 de ani, înconjurat de soția sa și de medici. A fost înmormântat două zile mai târziu în Cimitirul Central din Cluj.

Moartea sa a marcat un sfârșit tragic al vieții unui om remarcabil, iar la cinci ani după dispariția sa, o ședință din 28 iulie 1953 scoate la iveală o realitate tristă.

Petru Groza, fost prim-ministru și la acea vreme președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, a discutat despre ultimele zile ale lui Emil Racoviță. Deși a fost evocat elogios, apare întrebarea de ce, deținând deja puterea, Petru Groza nu a făcut nimic pentru a-i alina suferința.

Răspunsul la această întrebare rămâne un mister, dar contextul politic al vremii oferă indicii. Regimul comunist instaurat în România nu tolera disidența și marginaliza adesea intelectualii care nu se supuneau noii ideologii.

Este posibil ca Racoviță, cu opiniile sale ferme și cu sprijinul pentru colaborarea internațională, să fi fost văzut ca o figură incomodă de către autorități.

Chiar și după moartea sa, moștenirea științifică a lui Emil Racoviță a continuat să fie respectată și extinsă. Explorarea ghețarului de la Scărișoara a cunoscut o nouă etapă importantă spre sfârșitul anului 1947, când un grup de speologi de la Universitatea din Cluj a realizat o descriere mult mai detaliată a peșterii.