Povestea celei mai controversate cârciumi din Bucureștiul de odinioară. Ce se întâmpla la Mandravela, rămânea la Mandravela VIDEO
În vremurile interbelice, Bucureștiul pare să fi fost o oază, în ceea ce privește polurile distracției, în acele timpuri. Așadar, vom explora trecutul legendar al unei cârciumi care a devenit celebră în întreg Bucureștiul în perioada interbelică, numită Mandravela.
Situată într-o mahala din capătul de sud al Capitalei, în apropierea punctului de răscruce dintre șoseaua Olteniței și Calea Văcărești, Mandravela atrăgea localnicii cu farmecul său unic.
Mahalaua găzduia o cârciumă, o gheretă cu fructe și pâine și o tutungerie, oferind tot ceea ce avea nevoie comunitatea din zonă. Cu toate că vinul, tutunul și alimentele nu se remarcau prin calitatea lor excepțională, cârciuma Mandravela era mereu plină de viață.
Aici, petrecerile nu se sfârșeau niciodată, iar lăutarii cântau absolut mereu. Farmecul aparte al cârciumii nu se potrivea cu reputația de „răspântie blestemată”, atribuită locației, ci aducea un plus de autenticitate și trăiri unice.
Ce înseamnă „Mandravela”, de fapt
Denumirea „Mandravela” provine din folclorul local, reprezentând un regionalism cu sensul de „minciună” sau „intrigă”.
Cu toate că reputația locului sugera că Mandravela era un loc blestemat, farmecul și atmosfera sa vibrantă îi aducea clienți seară de seară, făcând petrecerile de aici inegalabile în comparație cu cele din localurile de lux ale Bucureștiului.
Astfel, Mandravela rămâne o parte importantă a istoriei bucureștene, o locație care, deși nu se remarca prin luxul sau rafinamentul oferit, atrăgea oamenii cu autenticitatea și farmecul ei inconfundabil.
Evident, la un moment dat, poeții anonimi au dedicat acestui loc poezii, dintre care:
Mandravela
O cârciumă cu un șopron
Destul de prăpădit și-acela
E tot ce vezi când ai sosit
La cârciumă, în Mandravela.Dar n’are a face-un biet șopron
Sau niște geamuri, că sunt mici
Căci dacă vii, aicea vii
Fiindcă e locul cu lipici.Și nu să cugeți la igienă
Nici să rozi așchii din șopron
Ori să consumi fețe de mese
Și să bei geamuri cu sifon.Aicea vii când fericirea
Îți pare că a fost prea scurtă
Ca s’o urmezi te-a dus nevoia
La ciorba strașnică de burtă.Aici când vii îți pare totul
Cât mai frumos e cu putință
Ai iarbă verde, aer rece
Și spațiu pentru elocință.Iar la picioare’n panoramă
Se desfășoară cât privești
Cu arbori, coșuri și biserici
Infect, dar scumpul București.Când s’o pornești sosește vremea,
Răspântia-ți dă patru poteci
La Văcărești te duce una
La Belu pe a doua treci.Spre Balamucul nou e-a treia
Și-a patra… dacă asta cauți
Te duce peste câmp, stimate,
Când câmpii ți-au rămas să-i bați!
Fotografie de arhivă – în imagine, cârciuma Mandravela
Ce scria presa acelor vremuri
„Mandravela îşi trage renumele de la blestemata încrucișare a două drumuri funeste. Primul, duce spre pușcărie; celălalt, spre casa de nebuni și țintirimul “Trei coceni”, al cărui nume a fost schimbat în “Trei trandafiri” de văduvele tinere, neconsolate să știe că răposații făuritori de iluzii matrimoniale zac sub o țărână atât de prosaic botezată.
Când am trecut întâia dată pe la Mandravela, era într’o dimineață, doi cetățeni, cu ochii tulburi și părul vâlvoi, chefuiau de zor, în sunetele unei viori hodorogite, chinuită de un țigan gras și răgușit.
– Zi-i, mă gașpere! – urla unul din cheflii. Că mâine mă’ntorc iară la 411.
Erau doi proaspeți ieșiți din pușcărie, care-și sărbătoreau eliberarea. Două ore mai târziu, retreceam pe la Mandravela în celălalt sens. În fața cârciumei unde petrecuseră cheflii se adunase lume, ca la urs. Am văzut uniforme de poliție și o ambulanță a salvării.– Ce s’a întâmplat?
– Ia, doi proaspeți scăpați de la „411”. Au petrecut de ieri dimineață, pe neîntrerupte. Pe urmă, s’au luat la ceartă. Unul din ei a “înțepat” pe celălalt. N’a avut săracul parte de libertate.
Compătimirea mergea către cuțitar, nu către cel cu mațele sfârtecate. Totuși, mi-e drag să, petrec la Mandravela, mai ales Dumineca.
Am prilejul să leg cunoștință cu oameni cât se poate de interesanți. Așa, de pildă, aci m’am împrietenit cu Titi Menghină, spaima Văcăreștilor” – Ion Dragomir „Ilustrațiunea Română”, 1935