Contează IQ-ul? Istoria tulbure a testelor de inteligență
Importanța IQ-ului și ceea ce măsoară sunt adesea înțelese greșit.
În imaginația publică, IQ-ul este adesea considerat standardul de aur pentru măsurarea inteligenței – o măsură a puterii creierului unei persoane. Cu toate acestea, nu toată lumea este pe deplin convinsă de asta,
Unii susțin că riscă să fie reductiv și este incapabil să țină seama de diversitatea bogată a minții umane. Conversațiile despre IQ pot fi, de asemenea, predispuse să emită idei pseudoștiințifice. În cel mai rău caz, scorurile IQ pot fi – și au fost – folosite de ideologiile rasiste pentru a răspândi ura și discriminarea. Deci, scorurile IQ au vreun merit?
Ce este, de fapt, un scor IQ?
Testele de IQ au schimbat lumea, dar au începuturi umile. Originile lor pot fi vag legate de 1905, când psihologii Alfred Binet și Théodore Simon au conceput un test pentru a vedea care elevi din Franța aveau nevoie de asistență suplimentară în studii. Copiii au fost evaluați în funcție de performanța a trei abilități cheie – raționamentul verbal, memoria de lucru și abilitățile vizual-spațiale – în comparație cu alții de vârsta lor, pe baza cărora abilitățile lor s-au redus la un număr.
Aceasta a devenit baza testelor moderne de inteligență, deși abia în 1912, termenul IQ – care înseamnă coeficient de inteligență – a fost inventat de William Stern, un psiholog și filozof german.
Testele moderne de IQ încă funcționează pe un principiu similar cu examenele date copiilor francezi în urmă cu aproape 120 de ani. Oamenii sunt evaluați pe un anumit set de abilități cognitive – raționament verbal, memorie de lucru și abilități vizual-spațiale – iar performanța lor este comparată cu un eșantion reprezentativ al populației.
Scorul mediu de IQ este stabilit la 100, ceea ce înseamnă că aproximativ jumătate dintre persoanele testate obțin scoruri peste 100, în timp ce jumătate, sub 100. Există, de asemenea, o abatere standard de 15 puncte, ceea ce face ca aproximativ două treimi din toți cei testați să obțină scoruri de la 85 la 115. Clasificările variază, dar orice lucru peste 120 este în general considerat „foarte ridicat” sau „superior”, în timp ce sub 80 este numit „foarte scăzut” sau „limitat”.
Ce putem învăța, de fapt, din scorurile IQ?
Nenumărate studii au încercat să lege scorurile IQ-ului de tot felul de lucruri. O idee care se găsește în mod obișnuit este că persoanele cu scoruri mai mari IQ tind să aibă mai mult succes în domeniul profesional. Unele studii au sugerat că persoanele cu un IQ mai mare tind să aibă performanțe mai bune din punct de vedere academic, să aibă cariere mai de succes și să se bucure mai mult de confort economic.
Cu toate acestea, această legătură nu a reușit să fie descoperită în alte cercetări. Un alt studiu a constatat că, indiferent de diferențele de inteligență aparentă, oamenii care aveau abilități mai bune de gândire rațională au avut tendința de a experimenta mult mai puține evenimente negative de viață, cum ar fi suferința de datorii serioase, o sarcină neplanificată sau exmatricularea de la școală.
De asemenea, multe manifestări ale puterii creierului brut ar putea să nu fie luate în considerare în testele standardizate de inteligență, cum ar fi creativitatea, inteligența emoțională sau abilitățile tehnice practice.
Cu doar câțiva ani în urmă, oamenii de știință de la University College London au identificat o capacitate generală de luare a deciziilor la tineri, care era deosebit de puternică pentru cei cu relații sociale solide între semenii lor. Interesant, totuși, nu a existat nicio relație între IQ-ul participanților și această aparentă manifestare a inteligenței sociale.
Aceasta ridică întrebarea: inteligența unei persoane poate fi vreodată redusă la un singur număr?
Vezi și: El este cel mai deștept om din lume. Povestea matematicianului cu un IQ „special”
Inteligența este dată de IQ?
Este o idee plăcut de simplă, dar care se poate preta unor afirmații neștiințifice. La nivelul său cel mai superficial, promisiunea ademenitoare a unui scor de inteligență care spune totul poate atrage pseudoștiința ca viespile la un picnic.
De exemplu, lui Leonardo da Vinci i se atribuie un scor remarcabil de IQ undeva între 180 și 220. Deși nu există nicio îndoială că „Omul Renașterii” arhetipal poseda o minte cu adevărat incredibilă, nu este clar cum ar ajunge cineva la o concluzie solidă despre IQ-ul său fără să facă un test.
Scorurile IQ au fost, de asemenea, folosite ca o armă în politică. Anumiți foști președinți ai SUA au minimizat în mod repetat IQ-ul rivalilor lor, lăudându-se cu al lor, fără a oferi vreo substanță pentru afirmațiile lor. Unul dintre primele cazuri în care testele de IQ au fost utilizate la scară largă a fost în timpul selecției militare americane din Primul Război Mondial. Pentru a stabili ce recruți urmau să fie repartizați la care sarcini, li s-a dat un test de inteligență conceput de Robert Yerkes, un psiholog. care mai târziu a devenit o figură majoră în mișcarea eugenică.
Aproximativ 1,7 milioane de bărbați au fost testați, oferind cercetătorilor o paletă vastă de date care detaliază informațiile și datele demografice. Pentru unii savanți care au analizat cu atenție rezultatele, li s-a părut să demonstreze mai multe adevăruri: inteligența este genetică, înnăscută și poate fi redusă cu exactitate la un singur număr.
Din cauza rampantului bigotism (SUA era la 50 de ani de a eradica legile lui Jim Crow) și naționalismul vremii, constatările s-au încurcat rapid în multe dezbateri urâte despre rasă. Rezultatele au fost deturnate de eugeniști, pentru a face afirmații înșelătoare că anumite grupuri rasiale, și anume negrii, erau fundamental mai puțin inteligente. Ei nu au reușit să țină cont de bogăția factorilor de mediu care ar putea explica orice diferențe în cadrul unei populații, să nu mai vorbim de faptul că mulți dintre recruții testați erau imigranți de prima generație care nu vorbeau engleza ca primă limbă.
Rasa și IQ-ul au devenit fals legate, folosite pentru a alimenta politica eugenică care urmărea să îmbunătățească stocul genetic al SUA. Însuși Yerkes, inventatorul așa-numitului test alfa al armatei, a declarat odată: „Nimeni dintre noi, ca cetățean, nu își poate permite să ignore amenințarea deteriorării rasei”.
Această idee s-a dovedit greu de ucis. Ea a bubuit sub suprafața societății americane de-a lungul secolului al XX-lea, izbucnind în mijlocul unui scandal larg răspândit în 1994, odată cu publicarea cărții The Bell Curve: Intelligence and Class Structure in American Life de către psihologul Richard J. Herrnstein și politologul Charles Murray.
Premisa de bază a cărții a fost că IQ-ul a avut o influență masivă asupra rezultatelor personale ale vieții oamenilor, chiar mai mult decât statutul lor socioeconomic. Conform ipotezei lor, veniturile tale financiare, performanța la locul de muncă și șansele de criminalitate ar putea fi prezise de IQ-ul tău.
Academicieni și jurnaliști deopotrivă au sfâșiat cu cruzime descoperirile cărții, susținând că argumentele ei erau prost motivate, pline de greșeli și se bazau pe darwinism social. Mulți au respins de atunci ideea periculoasă că genetica și rasa pot fi folosite ca predictori de încredere ai capacității intelectuale, subliniind că multe analize nu reușesc să țină cont de factorii de mediu.
Așadar, după cum arată istoria, scorurile IQ și testele de inteligență generalizate pot ajunge în mâini greșite și pot fi folosite pentru a consolida prejudecățile – ceva care este în pericol să revină în lumea noastră din ce în ce mai polarizată. Sapă un pic mai adânc și vei vedea că aceste idei au o lecție mult mai promițătoare, mai puțin fatalistă pentru lume: pur și simplu, vieți mai bune creează creiere mai bune.