Cel mai radioactiv om care a trăit vreodată, pacientul CAL-1. Apropiații stăteau la distanță de el

În mai 1945, în mijlocul jubilării victoriei aliatelor din cel de-al Doilea Război Mondial, un pictor de locuințe din California pe nume Albert Stevens s-a trezit cufundat într-un coșmar. Diagnosticat cu ceea ce i s-a spus că este cancer de stomac, i s-a dat vestea devastatoare că mai avea doar șase luni de trăit. Pacientul CAL-1, așa cum i se mai spune, nu știa că pentru el calvarul abia începuse.

Fără ca Stevens să știe, numele lui a apărut pe coridoarele Proiectului Manhattan, efortul ultrasecret care se întrecea pentru a valorifica puterea fisiunii nucleare. Oamenii de știință, confruntându-se cu proprietățile periculoase ale plutoniului, căutau subiecți umani pentru primele lor teste umane pentru a urmări efectele acestui element radioactiv în organism. Stevens, desemnat ca pacient CAL-1, a devenit fără să vrea piesa centrală a experimentelor lor.

Administrat cu un amestec de plutoniu-239 și plutoniu-238, Stevens a primit o doză care a depășit cu mult orice expunere umană înregistrată anterior. Plutoniul-238, cu activitatea sa mai mare, a fost selectat pentru a facilita urmărirea și analiza. În mod șocant, s-a dezvăluit mai târziu că Stevens nu avea cancer deloc, ci mai degrabă un ulcer gastric benign. Diagnosticul său greșit l-a condamnat să suporte cea mai mare doză de radiații acumulată vreodată înregistrată la o ființă umană, depășind cu multe ori nivelul de expunere la plutoniu, de obicei fatal.

Vezi și: Ziua când soarele a răsărit de două ori: ce s-a întâmplat atunci și ce legătură are cu situația actuală

Agravând mocirla etică, Stevens nu a fost niciodată informat în mod adecvat despre natura experimentului la care participa fără să vrea. Nu există dovezi care să sugereze că a consimțit să i se injecteze radiații, evidențiind o încălcare flagrantă a eticii medicale și a drepturilor omului.

Diagnosticul greșit l-a transformat în pacientul CAL-1

Lipsa de transparență nu numai că l-a supus pe Stevens la riscuri nespuse, dar a reprezentat și provocări practice pentru medicii săi. Când Stevens și-a exprimat dorința de a se muta, echipa medicală s-a confruntat cu dilema cum să-și continue monitorizarea nivelurilor de radiații. Recurgând la stimulente financiare, ei i-au oferit 50 de dolari pe lună să rămână în zonă și să furnizeze mostre de scaun – o amintire a costului uman al curiozității științifice.

Vezi și: Ce nu știi despre Oppenheimer, omul care a făcut bomba atomică

Împotriva tuturor pronosticelor, Stevens a sfidat diagnosticul sumbru care îl umbrise de la diagnosticarea greșită. În ciuda faptului că a primit o doză de radiații de 446 de ori mai mare decât expunerea medie pe viață, el a mai rezistat încă 21 de ani, cedând bolilor de inimă la vârsta de 79 de ani. Reziliența sa a fost în contrast puternic cu soarta doctorului Joseph Hamilton, unul dintre medici, implicat în experiment. Dr. Hamilton, care l-a expus pe Stevens la plutoniu, a suferit o moarte prematură la vârsta de 49 de ani, fiind victimă a leucemiei induse probabil de propria sa expunere la radiații profesionale.

Saga lui Albert Stevens servește ca o amintire emoționantă a capcanelor etice care pot însoți progresul științific. Participarea sa involuntară la Proiectul Manhattan aruncă lumină asupra colțurilor mai întunecate ale istoriei, unde căutarea cunoașterii calcă în picioare drepturile și demnitatea indivizilor. Pe măsură ce ne minunăm de pașii progresului, să nu uităm de bilanțul uman impus pe parcurs – o taxă suportată de indivizi precum Albert Stevens, care s-au găsit pioni involuntari în căutarea gloriei științifice, arată iflscience.