Când am început să ajungem la 100 de ani și care sunt motivele pentru care trăim mai mult acum
Probabilitatea de a sărbători un secol de aniversări a crescut de la Revoluția Industrială încoace, totuși numărul absolut al centenarilor rămâne scăzut, cu mai puțin de 100 la un milion de oameni la nivel global.
În căutarea super-seniorilor preistorici, oamenii de știință au observat că durata de viață a omului s-a dublat aproximativ într-un interval de aproximativ 300.000 de ani de evoluție.
Speranța de viață s-a dublat în ultimii 200 de ani
Speranța de viață s-a dublat din nou după anul 1800, odată cu debutul epocii industriale care a adus cu sine progrese medicale majore și standarde de trai îmbunătățite.
În Roma Antică, se crede că doar 50% dintre copii ajungeau maturitate, în timp ce rate similare de decese timpurii au fost calculate pe baza scheletelor din Europa Epocii Bronzului și din Peru antic. Ca urmare, se estimează că speranța de viață înainte de secolul al XVII-lea era de doar 24 de ani.
Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că oamenii nu ar fi putut atinge o vârstă înaintată, iar cei care treceau de pubertate adesea au avut vieți destul de lungi.
De exemplu, un studiu pe 300 de bărbați greci și romani ale căror vârste au fost înregistrate pe mormintele lor a relevat că vârsta medie la deces era de 72 de ani.
Potrivit autorilor studiului, cel mai în vârstă dintre acești indivizi a trăit până la 107 ani, deși este imposibil să se valideze vârstele prezentate pe epitafurile antice.
Contestând existența acestui centenar antic, un studiu statistic adesea citat de oamenii de știință susține că posibilitatea ca vreun om să atingă vârsta de 100 de ani înainte de secolul al XIX-lea era nulă.
Cu toate acestea, o analiză separată a concluzionat că, pe baza spranței de viață antice, este probabil ca cel puțin o persoană să fi atins vârsta de 100 de ani în jurul anului 2500 î.e.n., când populația lumii era de aproximativ 100 de milioane.
Centenarul necunoscut
Identitatea acestui prim centenar ipotetic este necunoscută, deși un papirus egiptean antic susține că faraonul din Dinastia a șasea, Pepi II, a domnit timp de 94 de ani după ce a urcat pe tron la vârsta de șase ani în 2281 î.e.n.
Ulterior, faimosul autor roman Plinius cel Bătrân a enumerat numeroși indivizi extrem de în vârstă în lucrarea sa, Istoria Naturală.
Printre aceștia se numără Terentia, soția poetului Cicero, despre care se spune că a atins vârsta de 103 ani, în timp ce Clodia, soția lui Ofilius, este listată ca având 115 ani.
Totuși, fiabilitatea acestor afirmații este dificil de verificat, iar analizele statistice au sugerat că așa-numiții super-centenari nu ar fi putut exista înainte de Revoluția Industrială.