Românii i-au iubit muzica, iar Charles de Gaulle i-a acordat cea mai importantă distincție. Povestea artistului George Sbârcea VIDEO

George Sbârcea a beneficiat de o personalitate complexă, având multiple roluri în viața culturală și artistică a vremii sale. A fost compozitor, muzician și muzicolog român, precum și jurist nepracticant, jurnalist, funcționar public, editor de cărți, scriitor și traducător.

S-a născut pe 23 martie 1914 în Toplița, în Comitatul Mureș-Turda, care făcea parte atunci din Austro-Ungaria.

În diverse contexte, a utilizat și pseudonimul Claude Romano, mai ales în timpul carierei sale de compozitor și dirijor de orchestră ambulantă.

A compus cele mai frumoase melodii românești din toate timpurile

În perioada interbelică, cunoscută și ca „România dodoloață”, George Sbârcea a fost compus cântece de muzică ușoară precum „Ionel, Ionelule”, „De ce ai plecat?”, „Dar-ar naiba-n tine, dragoste”, „Inimioară, inimioară”, dar și numeroase tangouri.

Sbârcea a fost un promotor al tango-ului clasic argentinian și a jucat un rol semnificativ în peisajul muzical bucureștean din anii 1930 și 1940, precum și în cultura României interbelice în ansamblu.

S-a născut la 23 martie 1914 în localitatea Toplița Română, care astăzi este orașul Toplița, fiind medicului și ulterior colonelului în rezervă al Armatei Române, Constantin Sbârcea.

Totuși, în 1923, când avea doar 9 ani, a rămas orfan de tată, eveniment tragic care i-a pricinuit multă durere.

Anii de școală primară i-a petrecut în Toplița, în timp ce studiile gimnaziale și liceale le-a urmat la Reghin. A ales să studieze dreptul la Cluj, dar s-a dovedit că acest domeniu nu îl atrăgea deloc.

Având o fire rebelă și, totodată, romantică, George Sbârcea și-a format propria orchestră, cu care a cântat în diferite localuri din orașe transilvănene precum Cluj, Satu Mare, Sibiu și Timișoara.

În ciuda pasiunii sale pentru muzică, familia lui George Sbârcea era total împotrivă.

A fost decorat de Charles de Gaulle

În perioada interbelică, George Sbârcea și-a câștigat și mai multă notorietate în București odată cu lansarea melodiei „Ionel, Ionelule”, în anul 1937.

Această melodie a fost interpretată inițial de Lulu Nicolau și Lizette Verea, un duet de mare succes în acea vreme. „Ionel, Ionelule” a devenit populară și în afara României, fiind preluată de interpreți din Germania, Franța și țările scandinave.

Sub pseudonimul Claude Romano, George Sbârcea a promovat în mod fervent tango-ul clasic argentinian. În anii ’30, el a compus numeroase tangouri de mare succes, unele dintre ele devenind ulterior parte a repertoriului internațional.

Printre acestea se numără „Anișoara” (1934), „Studentina” (1931), „Nenita” (desemnat „cel mai frumos tango al anului 1933” la Paris), „Un tango de adio”, „S-a rupt o coardă la vioară”, dar și altele.

Cel puțin primele două tangouri menționate au fost interpretate de către artiști de frunte ai tangoului românesc interbelic, precum Cristian Vasile, și de către Petre Leșcenco (Pjotr Leshcenko), considerat cel mai bun interpret de limbă rusă al tangoului, cetățean român de origine rusă (basarabean), foarte apreciat atât în România interbelică (țara sa adoptivă, cât și printre co-etnicii săi din Rusia natală.

În anii ’60, aceleași tangouri compuse de George Sbârcea sub pseudonimul Claude Romano au fost reinterpretate de artiști precum Jean Păunescu, Elena Constantinescu și Cornel Constantiniu.

În 1968, la Paris, generalul Charles de Gaulle, președintele Republicii Franceze, i-a acordat lui George Sbârcea cea mai înaltă distincție a Franței, Legiunea de Onoare.

În 1942, el primea inclusiv titlul de Comandor al Ordinului Leul Finlandei, fiind singurul român care a fost onorat cu acest titlu.

Pe lângă aceste distincții importante, George Sbârcea a fost recunoscut și în România pentru contribuțiile sale în domeniul muzical. El a fost distins cu Premiul Ciprian Porumbescu al Academiei Române.

Artistul a decedat în anul 2005, la vârsta de 91 de ani.