Povestea tragică a autorului celebrei piese de teatru „Take, Ianke şi Cadâr”: dramaturgul răpus de vicii, Victor Ion Popa

Victor Ion Popa s-a născut la 29 iulie 1895, în Bârlad, Tutova și a decedat la 30 martie 1946, în București. A fost un om de teatru și literat polivalent care a adus, prin opera sa dramatică, regizorală și pedagogică, o contribuție însemnată la evoluția teatrului românesc dintre cele două războaie mondiale.

A fost o figură marcantă a dramaturgiei româneşti, a fost publicist, romancier, dramaturg, scenograf, caricaturist, regizor, director de teatre, mare animator şi profesor la Conservator. Din nefericire, viciile l-au răpus la doar 51 de ani.

Victor Ion Popa a fost un scriitor de mare talent, autorul unor piese apreciate de marele public precum și de critica literară. Printre acestea, putem aminti Sfârlează cu fofează; Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu. Cronica vremii și vieții lui Vlaicu (biografia lui Aurel Vlaicu, unul din pionierii aviației); Velerim și Veler Doamne (ecranizat de Sergiu Nicolaescu, sub titlul Osânda, cu Amza Pellea în rolul principal).

Dramaturgul român a debutat în literatură încă de când era elev. După terminarea liceului s-a înscris la Conservatorul ieșean și, pentru un timp, la Facultatea de Drept. A devenit pedagog la Liceul Internat pentru a-și asigura situația materială.

Ce l-a ucis timpuriu pe dramaturgul român Victor Ion Popa

Piesele sale alternează între tabloul idilic care face să dispară contradicțiile realității și drama sumbră, cu referire de critică socială, cu final ce alunecă spre tragic. Pentru tematică se refugiază în lumea burgheză, sătească, viața pitorească, sau în liniștea târgului patriarhal. Victor Ion Popa a considerat că piesele sale au nevoie de cultivarea tradiției patriarhale, respectiv de combaterea arivismului și a prostiei.

 “Mă consider şi eu un actor fericit, pentru că l-am cunoscut bine, mi-a îndrumat paşii spre teatru […] Eram prin anul al doilea de Conservator când a cerut directoarei Teatrului Mic, Eugenia Zaharia, să mă angajeze pentru spectacolul Femeia în floare, de Denys Amiel. Mi-aduc aminte de acele repetiţii, cum nu mai întâlnisem pe atunci. Ştia să creeze o atmosferă caldă, prietenească, fără ţipete şi urlete, nu era niciodată panicard. Parcă te lua de mână şi te conducea la întâlnirea cu rolul […] Vorbea încet, aproape şoptit. Avea o figură prelungă, fruntea înaltă şi părul vâlvoi, gura mică, pe care o tot ţuguia formând un fel de cireaşă, cum se rujează unele bătrâne ca să devină sexy. Figura emana blândeţe, ochii pătrunzători erau ajutaţi de un zâmbet şăgalnic. În timpul repetiţiei avea o măsuţă pe care trona o „stacană” de cafea de la Cofetăria Nestor, de jos, şi alături două-trei pachete de ţigări; prietenii glumeau spunând că face economie de chibrituri şi d-aia aprinde ţigară de la ţigară”, a scris actorul român Radu Beligan, despre Victor Ion Popa, în lucrarea „Note de insomniac”.

Victor Ion Popa a fost chemat şi numit director al Teatrului Naţional din Cernăuţi, în anul 1927. Ca referință, piesa “Tache, Ianke şi Cadâr”, a fost reprezentată pentru prima dată la teatrul “Maria Ventura”, în direcţia de scenă a lui Victor Ion Popa, în seara de 25 martie 1932, cu următoarea distribuţie: Tache – Al. Giugaru, Ianke – G. Timică, Cadâr – Ion Sârbul, Ilie – Jules Cazaban, Ionel – Mihai Popescu, Ana – Maria Mohor, Safta – Silvia Dumitrescu. Piesa de teatru încă se mai pune în scenă de regizori.

Textul este o comedie savuroasă în trei acte, scris în 1932 şi pus în scenă în acelaşi an la Teatrul Maria Ventura. Spectacolul a fost montat pentru prima dată la Bulandra în 1957 de regizorul N. Al. Toscani.

Piesa aduce în prim plan povestea de viață a trei prieteni negustori, abordând cu subtilitate problematica rasei, credinţei și religiei, a statutului identitar individual şi de grup, reamintindu-ne astfel că diferențele nu sunt neapărat un motiv de disensiuni și că buna înţelegere poate funcţiona pe fondul acceptării și al asumării a ceea ce ne definește şi ne diferențiază de ceilalți.

Victor Ion Popa a fost răpus de boală în 1946, din cauza surmenajului excesiv, abuzului de cafea şi, mai ales, tutunului.