Modurile în care Alfred Hitchcock a schimbat filmele și încă definește cinematografia, la 47 de ani după ultimul său film

La 47 de ani după ultimul său film, Alfred Hitchcock este considerat a fi părintele cinematografiei în mai multe moduri specifice.

Alfred Hitchcock este considerat unul dintre cei mai influenți regizori din istorie, după ce a revoluționat industria cu tehnicile sale inovatoare care continuă să modeleze cinematografia și astăzi. Hitchcock combină povestirea convingătoare cu metode inovatoare de filmare, pentru a crea capodopere precum Rear Window, Psycho și Vertigo. În ciuda faptului că nu a câștigat niciodată un Oscar, Hitchcock a schimbat modul în care filmele sunt spuse, create și vizionate.

Maestru al suspansului

Alfred Hitchcock a fost, fără îndoială, un geniu, care a popularizat multe dintre genurile, intrigile și metodele de filmare folosite de cei mai respectați cineaști din ziua de azi. Hitchcock a creat peste cincizeci de filme și a fost denumit „maestrul suspansului”. Stilul său unic de regizor și alegerile îndrăznețe ale subiectelor l-au făcut un pionier în industrie. Începând cu filmul mut, a înțeles importanța povestirii vizuale. El a evoluat continuu de-a lungul anilor, dorind să depășească limitele și să exploreze subiecte pe care alții le-ar evita. Alfred Hitchcock este cunoscut drept „maestrul suspansului” pentru capacitatea sa de a crea filme captivante care invocau sentimente de anxietate în spectatori. El a înțeles importanța anticipării și a creșterii tensiunii și a folosit diverse tehnici pentru a crea neliniște. O astfel de tehnică a fost „mise-en-scene”, care este un termen francez care se referă la „punerea în scenă” a unui film. Prin unghiurile camerei, iluminarea și poziționarea elementelor de recuzită și a oamenilor, Hitchcock a reușit să transmită emoție și să adauge un plus de sens unei scene. Hitchcock a avut o asemenea influență asupra thrillerelor, încât termenul „Hitchcockian” este folosit pentru a le descrie pe cele care emulează suspansul din filmele cu Hitchcock.

Explorarea temelor de supraveghere și voyeurism

Supravegherea este un termen cu care toată lumea este familiarizată în era tehnologiei moderne și a rețelelor sociale. Hitchcock a fost înaintea timpului său, făcând din voyeurism și supraveghere teme comune în filmele sale. Thrillerul misterios din 1954, Rear Window, spune povestea unui fotograf care asistă la o crimă în timp ce își spiona vecinii de la fereastra lui. În clasicul său horror din 1960, Psycho, Norman Bates este văzut spionând pe Marion printr-o gaură din peretele motelului. Temele supravegherii și a voyeurismului au fost văzute în multe filme, cum ar fi The Truman Show, American Beauty și Panic Room.

Efectul Vertigo (The Dolly Zoom)

Alfred Hitchcock a popularizat utilizarea efectului Dolly Zoom, care este adesea denumit „Efectul Vertigo”, deoarece l-a folosit pentru prima dată în filmul său din 1958, Vertigo. Efectul Vertigo este un efect vizual cinematografic care folosește un zoom dolly pentru a crea dezorientare prin perspectivă distorsionată. Efectul creează o fotografie în care prim-planul rămâne același, în timp ce fundalul fie crește, fie se micșorează. După cum sugerează și numele, tehnica de filmare creează o senzație amețitoare pentru spectatori. Mulți regizori emblematici au folosit efectul Vertigo și a fost folosit în filme precum Jaws, Poltergeist, The Mask și The Matrix.

Spectacole de cinema

Psycho a lui Alfred Hitchcock a schimbat cinematografia, introducând o nouă regulă care este respectată și astăzi. Înainte de lansarea lui Psycho, cinefilii erau liberi să ajungă la cinema în orice moment, adesea intrând în sală la jumătatea peliculei. Hitchcock a vrut să se asigure că publicul îi urmărește filmul de la început până la sfârșit, așa că a anunțat prin reclame că intrările târzii vor fi interzise. Psycho a devenit primul film din istoria SUA care a impus această regulă. Majoritatea cinematografelor încă aderă la regula de a nu vinde bilete de film după treizeci de minute trecute.

Popularizarea termenului „MacGuffin”

Termenul „MacGuffin” se referă la un instrument din intriga unui film care avansează povestea și poate fi un obiect, o persoană sau un eveniment. Alfred Hitchcock a popularizat „MacGuffin” cu thrillerul său din 1935, The 39 Steps. Filmul urmărește un bărbat din Londra care este implicat într-un grup internațional de spioni care vrea să fure informații confidențiale de la guvern. În acest caz, secretele militare sunt exemplul unui MacGuffin, servind ca un dispozitiv complot pentru a avansa povestea. Câteva exemple de MacGuffins semnificative din filme includ inelul din trilogia Stăpânul Inelelor, servieta din Pulp Fiction și soldatul Ryan din Salvarea soldatului Ryan.

Experimentarea cu 3D

Alfred Hitchcock a fost unul dintre primii care au experimentat vreodată 3D în filme, așa cum se vede în thriller-ul său misterios Dial M for Murder. Punctul culminant al filmului conține o scenă 3D în care Margot Wendice se adresează publicului pentru a ține o pereche de foarfece. Deși acesta a fost singurul exemplu proeminent de 3D din film, Hitchcock și-a prezentat geniul într-un mod mai subtil. Filmul are loc într-un mic apartament din Londra, iar el face o treabă incredibilă de a se asigura că spectatorii experimentează decorul din toate unghiurile posibile. El face publicul să se simtă ca sunt în cameră, ceea ce este cea mai bună experiență 3D.

Maestru al editării

Alfred Hitchcock a fost un maestru al montajului și al decupării filmului. O tehnică pe care a stăpânit-o a fost filmarea „punctului de vedere” care permitea publicului să vadă filmul prin ochii unui personaj. În Rear Window, Hitchcock se asigură că fotografia lui POV rămâne aliniată cu linia ochilor lui Stewart. În Psycho, scena dușului este un exemplu perfect al editării principale a lui Hitchcock. Tăierea rapidă din scena dușului a dat publicului iluzia de a fi asistat la o crimă explicită, în ciuda faptului că înjunghierile reale nu au fost niciodată arătate. Prin editări rapide, Hitchcock a făcut ca o scenă să pară mult mai grafică decât era de fapt.

Impactul partiturii muzicale

Alfred Hitchcock a înțeles importanța utilizării partiturii muzicale în film pentru a transmite emoție și a construi suspans. Hitchcock a colaborat cu compozitori precum Bernard Herrmann (Psycho, Vertigo, North by Northwest) pentru a crea unele dintre cele mai iconice coloane sonore din istoria filmului. Partitura muzicală a lui Bernard Hermann din Psycho, în special, a influențat foarte mult genul horror. Muzica care însoțește crimele din filmele de groază a devenit standard după lansarea lui Psycho, iar majoritatea filmelor de groază legendare ar fi greu de imaginat fără coloanele sonore iconice.

Aparițiile regizorului în filmele sale

Alfred Hitchcock a creat tendința regizorilor care își fac apariții în propriile lor filme. Hitchcock a făcut apariții cameo în aproape toate filmele sale, apărând adesea în fundal ca figurant sau, pur și simplu, trecând rapid pe lângă cameră. Publicul anticipa adesea aparițiile sale și, pe măsură ce câștiga mai multă notorietate, el a început să-și plaseze camere la începutul filmelor pentru a nu distrage atenția spectatorilor de la poveste. Alți regizori care au apărut în propriile lor filme ar fi Martin Scorsese în Taxi Driver, Quentin Tarantino în Pulp Fiction și Francis Ford Coppola în Apocalypse Now.