„Arta e medicină pentru suflet”: Ana Ularu, actrița română care joacă în serialul nr. 1 al Amazon Prime, „The Power”

După premiera internațională a seriei Spy/Master (HBO Max), în februarie, la Festivalul internațional de film de la Berlin, producție în care interpretează unul dintre rolurile principale, Ana Ularu a avut de curând premiera The Power/Puterea (Amazon Prime), un serial de nouă episoade în care joacă alături de Toni Collette (The Sixth Sense, Little Miss Sunshine), John Leguizamo (Moulin Rouge, Romeo + Juliet), Auli’I Cravalho (Vaiana, Moana/Ralph rupe netu`) și Josh Charles (The Good Wife/Soția perfectă).

De asemenea, Spy/Master, primul serial românesc de spionaj, se lansează pe 19 mai, pe HBO Max. Ana Ularu o joacă pe Tovarăşa Carmen, „un apărător fervent al ideologiei comuniste” în serialul „Spy/Master”. În acest sens, redacția Playtech a vorbit cu Ana despre aceste noi serii, dar și despre cariera sa, viață și artă.

Ca referință, Ana Ularu a debutat la vârsta de nouă ani în producțiile franceze Meurtres par procuration și Passion Mortelle. A interpretat până acum roluri în peste 50 de filme, scurtmetraje sau producții de televiziune, atât proiecte europene, cât și americane. Viața ei este împărțită între București, Berlin și Los Angeles.

În cinema, rolul principal din Siberia, alături de Keanu Reeves, a fost precedat de un rol-cheie în Inferno, al treilea film din franciza The DaVinci Code/Codul lui DaVinci, alături de Tom Hanks, regizat de câștigătorul Oscarului, Ron Howard. Cariera sa internațională a început odată cu Serena, alături de Bradley Cooper și Jennifer Lawrence, în regia câștigătoarei Premiului Oscar, Susanne Bier. Totodată, Ana a avut un guest role în Youth Without Youth/Tinerețe fără tinerețe, filmul lui Francis Ford Coppola, după nuvela omonimă a lui Mircea Eliade.

A primit trofeul Boccalino – Premiul criticii elveţiene pentru cea mai bună actriţă, la Locarno, Cea mai bună performanță feminină la festivalurile de la Salonic și Novi Sad, un Premiu Gopo și o menţiune specială la Varşovia, pentru rolul din Periferic și este unul dintre cei zece tineri actori europeni selecționați în prestigiosul program Shooting Stars, la Berlinale 2012.

În România, a colaborat cu regizorii Cristian Mungiu (Turkey Girl), Radu Muntean (Hârtia va fi albastră), Bogdan George Apetri (Periferic), Călin Peter Netzer (Maria), Stere Gulea (Sunt o babă comunistă), Anca Damian (O vară foarte instabilă), Andrei Crețulescu (Charleston), sau Radu Gaciu (scurtmetrajul de animație Death and the Knight), unul dintre primele sale roluri principale fiind în Italiencele (2004, r: Napoleon Helmis). Thrillerul noir The Marker (r: Justin Edgar), Muse (r: Jaume Balagueró), Chosen (r: Jasmin Dizdar) și SF-ului Index Zero (r: Lorenzo Sportiello) fac parte, de asemenea, din filmografia Anei.

În teatru, joacă în prezent în O intervenție și Constelații (Teatrul Act), roluri pentru care a primit, respectiv a fost nominalizată la Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță, alături de premii în alte festivaluri. Pe scenă, primul rol a fost Lolita, alături de Ștefan Iordache, în regia Cătălinei Buzoianu.  Din proiectele de televiziune ale Anei amintim Cu un pas înainte (PRO TV).

Ozana: Cum ai decis că vrei să fii actriță? Te-ai gândit, la un momemt dat, să faci altceva?

Ana: Am asistat la repetiții de teatru în copilărie – mama mă lua cu ea cât lucra, eu stăteam cuminte într-un colț și desenam, în jurul meu se isca artă și, cumva, subliminal, totul ajungea și se decanta, în mine, copil. Am văzut-o pe Maia Morgenstern repetând în Teatru Descompus, în regia Cătălinei Buzoianu, și monologul ei cu „fluturii carnivori” probabil a fost trăgaciul cel mai detectabil pentru decizia mea. Capacitatea unui actor (fabulous, în acest caz) de a „magifica” aerul în jurul lui, de a injecta emoție în cuvinte, de a rearanja realitatea – am vrut să pot face și eu asta.

Poate că pe la 27 de ani mi s-a părut minunat să fi fost biolog, cam asta e devierea de la traseu.

Ozana: Ce modele de viață ai, cine te inspiră?

Ana: Fiica mea mă inspira. Magia ei.

Ozana: Care sunt valorile și principiile după care te ghidezi în viață?

Ana: Dragoste, curiozitate, generozitate și loialitate. Și faptul că trebuie să meriți tot ce pretinzi. Și să nu iei scurtături. Și să nu intervii negativ în traiectoria altcuiva. Și umor. Umor mult. Totul e, de fapt, un miraj.

Ozana: Cum îți găsești echilibrul între viața personală și cea profesională? E greu să îmbini aceste două laturi?

Ana: E greu de explicat acest act de balans. Are foarte mare legătură cu prioritizarea – familia mea îmi e tot și primează. Din nou, umorul, dragostea și empatia sunt ceea ce te menține deschis, adaptabil și răbdător atunci când ritmurile devin prea intense sau haotice. Noi suntem mereu pe drumuri, mereu trăind din valize în alt loc, trebuie să căutăm să ne împământenim în ceea ce ne e sacru și, în același timp, să ne dăm spațiu să fim creativi.

Ozana: Ai jucat în mai multe producții internaționale de anvergură. Cum au fost pentru tine aceste experiențe?

Ana: Deseori, de cele mai multe ori, excelente. Dar ar dura prea mult să povestim de fiecare în parte. Ce rămâne sunt filmele. Ce ciudat, ele vor rămâne mult după mine.

Ozana: Cum a fost să joci alături de Keanu Reeves, în filmul Siberia? Dar alături de Bradley Cooper sau Jennifer Lawrence, în Serena, sau de Tom Hanks, in Inferno, parte a francizei Codul lui DaVinci?

Ana: Superb. Sunt toți parteneri minunați de joc și joacă. Sunt oameni cu umor, cu picioarele pe pământ, generoși și deschiși.

Ozana: Cu cine ți-ai dori să joci în viitor, ai un actor pe care îl apreciezi sau poate, dacă nu este prea mult spus, un idol alături de care ai vrea să apari într-o peliculă?

Ana: Nu am idoli. Dar poate că mi-aș dori enorm să împart o scenă cu Sam Rockwell. Sau cu Ed Norton. Cu Hellen Mirren.

Ozana: Ce sfaturi ai da unor actori români care își doresc să joace în afara țării, la Hollywood sau în Occident? Ce ar trebui să facă, la ce să se aștepte?

Ana: Un singur sfat: să îți iubești meseria real, asumat, curajos și să ai cu totul alt scop decât faima.

Ozana: Ești și actriță de teatru. Ce înseamnă teatrul pentru tine? Unde îți place mai mult? La filmări sau „pe scândură”?

Ana: Le iubesc egal. Teatrul e energie live, e concert de rock, „high octane”, adrenalină și contact direct. Emoția e tangibilă, legătura dintre noi și public se creează (sperăm) și se amplifică în timp real, și noi putem simți energia lor, ne alimentăm cu ea ca să dăm mai mult.

Ozana: După o carieră lungă în fața camerei, te gândești și la poziția de regizor sau producător pentru un proiect al tău de suflet

Ana: Mereu. Am un scenariu scris, alături de soțul meu, și vrem să îl aducem la viață. Însă nu sunt îndeajuns de adult încât să fac producție, ha!

Pentru Ana Ularu, arta e un mod de a trăi

Ozana: Cât de greu e să trăiești doar din teatru, ca actor, în ziua de azi, în România?

Ana: Nu îmi permit să răspund la această întrebare… cert e că actorii, începând de la debut, ar trebui plătiți mult mai la standarde europene. Un actor proaspăt ieșit din facultate din Berlin are gajul direct de 1000 de euro pe ziua de filmare, de exemplu.

Ozana: Cât de importantă este educația culturală și artistică pentru o nație? Cât de bine simți că se descurcă românii la acest capitol?

Ana: Evident că voi răspunde că este esențială. Ce ne rămâne după seisme istorice? Ce ne alină sufletul în momente grele? Ce ne bucură inefabil și fără vreun câștig în lumea materială? Trăim prin artă, toți, în muzică, în povești, în filme, ne aliniem inimile cu personaje, ne descărcăm emoții în melodii preferate, suntem o sumă de creații proprii care se leagă și dansează cu spiritul epocii. Arta e medicină pentru suflet.

România are nevoie de mai multe săli de cinematograf funcționale – nu doar în malluri. Hai să începem de aici.

Ozana: Ce înseamnă arta pentru tine?

Ana: Un mod de a trăi. O alcătuire internă. Un canal de comunicare. Un preaplin.

Ozana: Cine este Ana Ularu „din culise”, cea pe care nu o văd fanii pe ecrane sau pe scenă?

Ana: Poate că de aceea rămâne ea în culise, haha! Să lăsăm personajele să își spună poveștile prin mine și atunci când ne cunoaștem, poate, veți vedea cine sunt. Un om bun.

Ozana: Dacă putem numi actoria mai mult decât o meserie, anume, o pasiune, mă întreb dacă ea îți poate lăsa spațiu emoțional și pentru alte pasiuni. Dacă da, care sunt ele?

Ana: Muzica, mereu. Enorm de mult, amenințând mereu că m-ar fura actoriei, dacă ar putea.

Sportul – pasiune redescoperită, un soi de reînțelegere și reconectare cu trupul meu, cu forța și anduranța mea.

Lecturi, multe, diverse, subiecte haotice, de la politică la science fiction.

Ozana: Ce-mi poți spune despre cele mai noi proiecte ale tale, Spy/Master, primul serial de spionaj românesc și producția The Power? Cum au fost aceste experiențe și de ce ar trebui să se uite oamenii la ele?

Ana: Sunt două seriale excelente.

Spy/Master e o poveste cu spioni, cu suspans, acțiune și secrete și urmăriri de mașini supersexy din anii ‘70. E un produs inedit pe piața românească, e superb de inteligent scris, are personaje charismatice și un subiect exploziv, bazat pe un fapt real. Eu personal abia aștept să văd restul episoadelor (am văzut doar primele două în proiecția din competiția de la Berlinale).

The Power e o revoluție. Necesară și neiertătoare. Și plină de emoție și complexitate umană.

Ozana: Cât timp crezi că va mai dura până când inteligența artificială va juca un rol definitoriu în producția de film, atât în spatele camerei, la producție și scenariu, cât și în fața camerelor? Daca facem un exercitiu de imaginatie, poate absurd, crezi ca ar putea înlocui, într-o oarecare măsură,  actorii?

Ana: Nu pot să estimez asemenea catastrofă și parte din mine e în negare totală în fața tsunami-ului.

Pe de altă parte, cred că ingredientul sfânt din orice act artistic e sufletul, ca o amprentă de unic, irepetabil. Uite, imaginația. AI poate doar recompila imaginații, poate doar replica grăunte de geniu. Arta e un produs direct al acelei entități care sălășluieste într-un mecanism de carne, tendoane, oase și electricitate și îl părăsește atunci când mecanismul se închide – de aceea nu recunoaștem deseori chipurile celor morți. Iar aeea entitate, acel suflu, nu poate fi creat în algoritmi.

Totuși, e sinistru cât ne place să dansăm pe marginea prăpastiei.

Ozana: Ce proiecte de viitor ai? În măsura în care poți vorbi despre ele.

Ana: Vorbim despre ele când va fi momentul cel bun. Promit.