Cel mai nemilos polițist al României a făcut istorie: cum a sfârșit ”incoruptibilul”, comisarul Eugen Alimănescu

Eugen Alimănescu a intrat în istoria României drept unul dintre cei mai nemiloși polițiști care au existat vreodată în țara noastră.

Comisarul Eugen Alimănescu a fost, fără dar și poate, un personaj controversat. El este creatorul Brigăzii Fulger, iar în paralel i-ar fi ajutat pe comuniști să-și ducă la bun sfârșit planurile de răzbunare. Totul avea să se întoarcă împotriva lui, suspectându-se că ar fi murit chiar de mâna tovarășilor, întrucât nu le-ar mai fi fost de folos.

Eugen Alimănescu îi provoca pe infractori pentru a avea motiv să-i împuște

Despre Eugen Alimănescu se spune că i-ar fi plăcut să-i provoace pe infractori pentru a avea motiv valid să-i împuște, ulterior.

Era cunoscut sub porecla de Comisarul de Fier sau chiar Invincibilul, fiind asemănat cu Eliot Ness, polițistul care l-a arestat pe Al Capone.

Alimănescu a fost aproape de neoprit în al Doilea Război Mondial, perioadă în care Capitala era terorizată de infractori periculoși.

În istorie a rămas drept acel polițist căruia nu-i plăceau regulile clasice, acționând mai degrabă în funcție de propriul instinct.

„Dibaci mânuitor a tot soiul de arme, tintaş fără de pereche, iar pe deasupra dotat cu un mare curaj, era și de aşteptat ca în scurt timp cei mai temuți bandiți să-i cadă victime”, îl descria ziarul Universul.

„Eugen Alimănescu a găsit o metodă radicală de a scăpa Bucureştii de infractori. Cum îi prindea, el nu-l mai aresta. Îi împuşca pe loc. După care făcea raport că individul încercase să fugă de sub escortă, că nu se supuse la somaţii, că ripostase cu arma în mână şi aşa mai departe”, scria Traian Tandin, în cartea Cazuri judiciare celebre.

Declinul lui Eugen Alimănescu

Alimănescu era atât de popular, încât arestările făcute de acesta făceau obiectul primei pagini mai mereu.

„De la o vreme, cronicile noastre politiste, în cari inainte îşi găseau loc, – pe una, doua sau trei coloane, – drame sentimentale, mici amoruri, cari sfârşeau fie pe patul unui spital, fie la morga, furturi marunte sau câte-un foc pe ici, pe colo, au devenit adevarate reportagii de razboi si pe drept cuvant pentru ca ele oglindesc desfăşurarea unor lupte îndarjite, ce se duc între bandiţi şi politişti, aceştia din urmă fiind în plină ofensivă, conduşi de cel mai cutezator politist pe care l-a avut candva Capitala: seful-poliţai Eugen Alimanescu”, scria același ziar Universul, despre isprăvile comisarului.

De altfel, Eugen Alimănescu a prins criminali cunoscuți de la acea vreme, printre care Iancu Berilă, cel care i-a omorât pe proprietarii brutăriei la care era angajat, dar și pe Gică Cioc sau Argintarul, un lider al unei bande de tâlhari.

Acționa, aproape de fiecare dată, la limita legii. „Pentru descoperirea infractorilor, foloseşte cele mai barbare metode de tortură ca: spânzurătoarea, le leagă la picioare ziare apoi toarnă petrol şi le dă foc, şi alte metode bestiale, schingiuind oamenii fără a ţine seama dacă sunt vinovaţi sau nu, făcându-i ca în timpul torturilor să declare lucruri ce nu le aparţin”.

În plus, la un moment dat, a fost cooptat de comunişti şi făcut membru de partid, iar potrivit zvonurilor, Securitatea l-ar fi folosit a-i executa pe cei ce se opuneau regimului.

Totuși, aceste lucruri aveau să se întoarcă împotriva lui, întrucât a fost acuzat că ar fi lucrat ilegal sau că ar fi făcut contrabandă cu obiectele confiscate de la infractori, așa că a fost dus la Canal pentru „neîndeplinirea sarcinilor de serviciu şi divulgarea secretului de stat”.

„Canalul Morţii trebuia săpat, şi erau şi alte lucrări în perspectivă, o dată ce problema mâinii de lucru nu se mai punea: rezervele erau suficiente. Printre deţinuţii politici de aici se găsea şi un criminal, Alimănescu. Fusese adus de la lagărul Midia dintre cei de drept comun, care vroiau să-l linşeze.

După ce omorâse sute de borfaşi cu care operase ani de zile, intrase în securitate. A participat alături de trupele Ministerului de Interne la lichidarea mişcării de rezistenţă, la început în Banat, împotriva colonelului Uţă, apoi în Făgăraş. Dar nu a apucat s-o lichideze, pentru că a fost arestat.

De la Ocnele Mari a ajuns la Midia, de unde a fost salvat de administraţie din mâinile colegilor de drept comun şi adus la Kilometrul 4, lângă Cernavodă”, scria Cicerone Ioniţoiu în cartea Morminte fără cruce.

A fost eliberat după doi ani, dar i s-a înscenat o nouă delapidare și a fost transportat cu trenul spre Zimnicea, mergând, astfel, pe ultimul său drum. În tren avea să fie omorât intenționat, conform unei teorii. Cea oficială se referă la o tentativă de fugă a lui Alimănescu, încheiată cu uciderea acestuia.