Câinii de la Cernobîl, diferiți față de cei care locuiesc în alte zone ale globului: schimbări majore în ADN
Noi cercetări au studiat sute de câini liberi care cutreieră ruinele centralei nucleare de la Cernobîl. În cadrul acestora s-a descoperit că expunerea la radiații ar fi putut să-i fi schimbat, din punct de vedere genetic.
În urma dezastrului nuclear de la Cernobîl, din data de 26 aprilie 1986, aproximativ 120.000 de oameni care locuiau în Pripyat și împrejurimi au fost forțați să plece. Evident, mulți dintre ei și-au abandonat inclusiv animalele de companie. Acestea s-au înmulțit și s-au sălbăticit, în timp.
Într-un nou studiu, oamenii de știință au încercat să înțeleagă mai bine câinii care trăiesc în jurul Cernobîlului, în lumina contaminării mediului.
Cu ajutorul probelor de sânge recoltate de la animalele fără stăpân, între 2017 și 2019, cercetătorii au analizat genetic 302 câini din populațiile care locuiesc în cadrul centralei, precum și pe cei la 15 până la 45 de kilometri de la locul dezastrului.
Diferențele sunt evidente
Analizând ADN-ul câinilor care trăiesc în apropiere de Cernobîl, a fost clar că aceștia sunt diferiți genetic de animalele de companie care trăiesc în alte părți ale lumii, ceea ce cercetătorii cred că este o reflectare a radiațiilor ionizante la care au fost expuși de generații întregi.
„Ceea ce este remarcabil, în acest studiu, este că identificăm populații de câini care trăiesc la umbra reactorului și putem spune care sunt acești câini doar privind profilul lor ADN”, a declarat Elaine Ostrander, autorul studiului și genetician la Institutul Național de Cercetare a Genomului Uman, pentru IFLScience.
„De asemenea, constatăm că acești câini care trăiesc în zona de excludere sunt probabil descendenți ai animalelor de companie ai oamenilor care au fugit din zonă când s-a produs explozia. Putem vedea istoricul acelor animale de companie gravat în ADN-ul câinilor care trăiesc astăzi în zona de excludere”, a explicat, de asemenea, Ostrander.
Câinii sunt clasificați drept semi-sălbatici, deoarece au mai avut, de-a lungul timpului, contact cu omul. Lucrătorii și cercetătorii din zonă hrănesc animalele, iar veterinarii vizitează ocazional zona pentru a-i vaccina și trata, dacă situația o cere.
Cercetătorii încearcă, de asemenea, să observe dacă diferențele genetice au un impact asupra sănătății, aspectului și comportamentului lor.
„În mod ideal, am dori să găsim variante pe care ADN-ul le-a dobândit de-a lungul celor 15 generații de la accident, care să permită supraviețuirea expunerii mari la radiații față de mediul cu expunere scăzută la radiații”, a mai spus Ostrander.