„Zorii cosmici” ai universului nostru s-au încheiat mult mai târziu decât credeam: ce înseamnă asta, ce au descoperit cercetătorii

Timp de zeci de milioane de ani, Universul nostru a fost învăluit în hidrogen. Puțin câte puțin, această ceață vastă a fost sfâșiată de lumina primelor stele care au definit forma cosmosului în curs de dezvoltare. Iată ce au descoperit oamenii e știință despre „zorii cosmici” ai universului.

A avea o cronologie pentru această schimbare colosală ne-ar ajuta în mare măsură să înțelegem evoluția Universului, dar până acum cele mai bune încercări ale noastre au fost estimări neclare bazate pe date de calitate scăzută.

O echipă internațională de astronomi condusă de Institutul Max Planck pentru Astronomie din Germania a folosit lumina de la zeci de obiecte îndepărtate numite quasari pentru a îndepărta incertitudinile, determinând că ultimele “firimituri majore de ceață” cu hidrogen au ars mult mai târziu decât am crezut prima dată – mai mult de un miliard de ani după Big Bang.

Primii 380.000 de ani au fost un șuierat static al particulelor subatomice care s-au înghețat din vidul de răcire al spațiu-timp în expansiune. Odată ce temperatura a scăzut, s-au format atomi de hidrogen – structuri simple constând din protoni solitari care fac echipă cu electroni unici.

„Zorii cosmici” ai Universului

Curând, întregul Univers s-a umplut cu atomi neîncărcați, o mare dintre ei clătinându-se înainte și înapoi în întunericul infinit. Acolo unde mulțimile de atomi neutri de hidrogen s-au adunat sub influența imprevizibilă a legilor cuantice, gravitația a preluat controlul, trăgând din ce în ce mai mult gaz, unde fuziunea nucleară ar putea erupe.

Acest prim răsărit – izbucnirea zorilor cosmici – a scăldat ceața de hidrogen din jur în radiații, alungându-și electronii din protoni și transformând atomii înapoi în ionii care au fost cândva. Cât timp au durat acești zori, de la prima lumină a acelor stele timpurii până la reionizarea ultimelor pungi rămase de hidrogen primordial, nu a fost niciodată clar.

Studiile efectuate cu peste 50 de ani în urmă au folosit modul în care lumina din nucleele galactice active (numite quasari) a fost absorbită de gazul intermediar care plutea în mediul intergalactic din apropiere.

Pentru a înțelege mai bine această “bâlbâială” de hidrogen ionizat pe cer, cercetătorii și-au supradimensionat eșantionul, triplând numărul anterior de date spectrale de înaltă calitate, analizând lumina dintr-un total de 67 de quasari. Conform propriilor cifre, ultimele dâre de hidrogen original au căzut sub razele luminii stelare de prima generație la aproximativ 1,1 miliarde de ani după Big Bang.