Rănit pe front, în Primul Război Mondial, Enescu i-a cântat pe patul de spital. Povestea uitată a actorului George Vraca

George Vraca a fost angajat la Ministerul Agriculturii, a obținut gradul de sublocotenent și, mai târziu, avea să devină unul dintre cei mai importanți actori ai României.

Povestea sa de viață ar putea, foarte bine, să fie transformată într-un scenariu de film, însă până atunci, adică până când îi va veni cuiva ideea să facă asta, haideți să vedem cum s-a derulat existența lui George Vraca, unul dintre cei mai mari actori pe care i-a avut vreodată țara noastră.

George Vraca, începuturile: de la agricultură, prin război, direct la actorie

S-a născut în anul 1896, într-o familie de agricultori de origine aromână și, așa cum este lesne de înțeles, avea să urmeze, cel puțin într-o primă instanță, tradiția meseriei părinților săi.

Cu origini în Pindul Macedoniei, Vraca urma, în adolescență, o școală de agronomie, dorindu-și cu toată ardoarea să-și continue studiile la Paris, pentru a deveni, într-un final, inginer agronom.

Și cum socoteala de acasă nu se potrivește mereu cu cea din târg, George Vraca avea să fie mobilizat și trimis pe front, în Primul Război Mondial. Până atunci, fusese funcționar în cadrul Ministerului Agriculturii.

În luptă, tânărul obținea gradul de sublocotenent și era rănit, în repetate rânduri, în bătăliile de la Cașin, Oituz și Târgu Ocna.

Bolnav de tifos exantematic, George Vraca ajungea să fie trimis la spitalul din Iași, ceea ce avea să-i schimbe destinul pentru totdeauna, după cum mărturisea mai târziu chiar el.

Absoluta întâmplare a făcut ca, la momentul internării sale să viziteze spitalul Maria Ventura și Costantin Nottara, alături de marele compozitor român George Enescu. Cei trei cutreierau spitalele în speranța că vor alina, câtuși de puțin, suferința celor aflați pe paturile de spital.

„Enescu a cântat, cei doi magicieni ai scenei au spus versuri… Mai pe urmă, au stat de vorbă cu fiecare din noi. Pe mine m-au întrebat ce ocupaţie am şi m-au pus să le povestesc ceva”, mărturisea Groege Vraca.

„— La teatru nu te-ai gândit niciodată? a întrebat așa, din senin, Maria Ventura.

— La teatru?  m-am minunat eu. Apoi am bâiguit, puțin cam încurcat: N-am fost decât de vreo două ori la teatru…

Iar bătrânul Nottara a mărit stânjeneala, râzând cu o poftă de uriaş.

— Nu asta te-am întrebat, a urmat Maria Ventura. Voiam să ştiu dacă nu te-ai gândit niciodată să devii actor.

— Actor? m-am minunat, mai tare ca la început. Dar pentru asta mai trebuie şi talent.

Maestrul a râs iar, la fel de uriaş, auzindu-mi răspunsul. Dar Maria Ventura a rostit simplu şi liniştit:

— Tocmai…! Şi atât de simplu şi liniștit a spus ea vorba asta, încât parcă m-a înfiorat”.

Vraca devine actor, ajutat de Constantin Nottara

Ieșit din spital, tânărul își amintește de sfaturile primite și alege să-l caute pe maestrul Constantin Nottara, pentru a-i cere ajutorul. Astfel, el se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică și, în 1920, ajunge să debuteze pe scena Teatrului Comedia, făcând parte provizoriu din compania Bulandra. Piese se numește Cocoșul Negru, iar rolul lui Vraca avea să fie cel al Paznicului cel Bătrân.

„Purtam barbă şi mustăţi straşnice, îmi compusesem mers şi gesturi de bătrân, glasul mi-l făcusem dogit de ani. Mărturisesc deschis însă că, de cum intram în scenă, cu aceste elemente bine studiate, elanul versurilor mă fura, mă lăsam prins, fără să vreau, de incantaţia lor, şi mă pomeneam rostindu-le cât se poate de vibrant şi de tinerește.

Tot sincer vorbind, de cum se ridica cortina, „îi dădeam drumul”, cu toată ardoarea şi avântul, uitând că personajul meu avea 80 de ani, ţinând seama numai de plăcerea de a mă asculta. Eram doar prima dată în viaţă pe scenă, prima dată spuneam versuri în faţa publicului”, relata George Vraca, ani mai târziu.

Ulterior, avea să joace alături de Maria Filloti, Ion Sârbu sau Maria Giurgea, iar în 1924 avea, în sfârșit, s-o cunoască pe Agatha Bârsescu. „Anul 1924 a fost anul în care am avut cinstea să joc alături de Agatha Bârsescu. Întâlnirea şi colaborarea cu marea actriţă au rămas pentru mine, până astăzi, una din datele la care ţin cel mai mult. ‘Bârseasca’, cum i se spunea în lumea teatrului, tocmai se întorsese dintr-un turneu în apusul Europei şi în America, unde cucerise cele mai înalte omagii.

În plină maturitate artistică şi îmbogăţită de succesele culese pe toate scenele străine pe care apăruse, se prezenta cu o rară strălucire spectatorilor bucureşteni, într-o serie de reprezentaţii date în sala Eforie, rămase de neuitat pentru cei ce au avut norocul să le vadă. Şi eu, şi prietenul meu Calboreanu am avut cinstea s-o „secondăm” — ca să spun aşa — atât în tragedia Prometeu de Victor Eftimiu, cât şi în drama lui Ibsen, Strigoii.

Dar, ca să fiu pe deplin sincer, trebuie să mărturisesc că atât de copleşitoare şi impresionantă era prezenţa Aghatei Bârsescu în scenă, atât de mare vraja pe care o exercita asupra publicului încât nu ne-am mai văzut nici unul!”, adăuga actorul.

Poate la fel de importantă pentru el a fost reîntâlnirea cu Maria Ventura, cea care îl sfătuise, la momentul potrivit, să meargă pe calea actoriei.

A continuat să joace și în perioada celui de-al Doilea Răzbiu Mondial, iar imediat după încheierea conflictelor de război, a preluat conducerea Teatrului Nottara.

Firește, nu s-a lăsat de scenă nici în perioada comunistă, alegând (nu se știe dacă din proprie inițiativă sau mânat de împrejurări) inclusiv câteva filme de propagandă, printre care: Viața Învinge, în 1951, Nepoții Gornistului, în 1953 sau Răsare Soarele, în 1954.

Tudor (1963) avea să fie numele ultimului film al său, George Vraca stingându-se din viață un an mai târziu.