Ciupercile uriașe acopereau Pământul, acum milioane de ani: ce s-a întâmplat cu ele, de ce nu mai există

În zilele noastre, folosim ciupercile, în general, în mâncare. Mai mici sau mai mari, însă niciodată atât de mari încât să ne așezăm la umbra lor, spre exemplu.

Așadar, puțini sunt cei care știu că, în urmă cu milioane de ani, ciupercile gigant acopereau Pământul.

Timp de 130 de ani, un ciot uriaș asemănător unui copac i-a derutat pe paleontologi, aceștia întrebându-se ce o fi: o plantă, o algă, un lichen sau ceva cu totul diferit? O fosilă dezgropată în Arabia Saudită a dat însă verdictul într-un nou studiu: artefactul era, de fapt, rămășița unei ciuperci uriașe.

Ciupercile preistorice aveau înălțimea de 8 metri, spun cercetătorii

Cu peste 400 de milioane de ani în urmă, când plantele abia colonizaseră Pământul, acestea arătau mai mult ca niște tulpini golașe. O ciupercă numită Prototaxites ar fi măsurat aproximativ 8 metri, fiind mult mai înaltă ca majoritatea plantelor terestre din perioada Siluriană, care nu aveau mai mult de 1 metru.

Deoarece Prototaxitele au rămas un mister atât de mult timp, oamenii de știință s-au chinuit să-și dea da seama de unde provin ele și, mai ales, de ce au dispărut.

În 2007, cercetătorii de la Universitatea din Chicago și Muzeul Național de Istorie Naturală Smithsonian au publicat o nouă lucrare în revista Geology. În acest studiu, ei au examinat nivelurile de izotopi de carbon din fosilele de Prototaxites.

Deoarece plantele își obțin carbonul din dioxidul de carbon din aer, ele tind să aibă proporții izotopice de carbon-12 și carbon-13 similare cu alte plante de același tip. Și cum animalele consumă alte viețuitoare, proporțiile izotopilor de carbon tind să fie similare cu ceea ce mănâncă. Echipa de cercetare a descoperit că Prototaxitele prezintă un raport izotopic mult mai intens decât la orice plantă cunoscută.

Totuși, de ce ciupercile din ziua de astăzi nu mai sunt atât de mari? Cu toate că răspunsul nu este cunoscut în totalitate, s-a speculat că aceasta ar fi o metodă evolutivă care să asigure rezistența speciei, în timp, în acest fel reușind să-și împrăștie sporii mai bine decât în preistorie.