Ana Ularu mi-a povestit cum e Europa din anul 2074 și ce valori mai rămân în picioare după apocalipsă

Din 19 februarie, Ana Ularu ajunge pe Netflix. O face împreună cu tribul Crows din aproximativ îndepărtatul an 2074. Europa nu mai e ce e, iar viitorul e mai incert decât a fost vreodată. Dar, până la urmă, viitorul nu-i prea cert nici acum, cum nu era nici în ianuarie 2020. Așa că să vedem ce-i cu Europa asta din viitor.

[related]

Tribes of Europa, cu titlul localizat Triburile Europei, debutează pe Netflix pe 19 februarie. E un serial german cu o distopie SciFi uimitoare din 2074. Ca telespectator iei acțiunea din 2074, dar problemele au început, de fapt, din 2029. Acest an e mai aproape de noi decât ar fi 2074, dar nu contează. Apocalipsa n-are calendar și nu ne spune înainte de-a veni.

Miza serialului e să urmărească viața unor oameni care sunt parte din diverse triburi. Totul se întâmplă la 45 de ani după o catastrofă misterioasă. Am urmărit tot serialul, înainte să apară pe Netflix, dar tot n-am aflat care a fost scuza catastrofei. Am indicii. Dar important e că dezastrul s-a întâmplat, iar vechile națiuni au dispărut și continentul a sfârșit divizat în mici state și microstate în care triburi diferite luptă pentru dominație.

Când te vei apuca de el trebuie să-l iei cu răbdare. Primele două episoade sunt mai lente, acumulează tensiune, acțiune și, eventual, scârbă din partea ta față de anumite personaje. Surprinzător sau nu, și distopiile păstrează atât caracterele mai îngrijite, cât și unele dintre cele mai mizerabile. În centrul atenției vor fi două triburi: Crows (Corbii), din care face parte și personajul Anei Ularu (Greta), și Origine, din care face parte un adolescent (Elja) care primește un scop un pic prea înalt pentru capacitățile lui. Dar el devine un fel de Prâslea, Harap Alb, care reușește cu un alt personaj să se descurce. Este, totodată, personajul care m-a enervat pe mine cel mai mult prin cum a fost conturat. Poate că e însă nevoie și de așa ceva.

Netflix vrea să uiți de problemele din prezent cu catastrofele din viitor

Triburile Europei are șanse să fie serialul distopic din 2021 cu cel mai mare potențial de-a deveni o serie sănătoasă cu vreo patru – cinci sezoane. Se termină în fața unei foi albe pe care, până apare continuare, tu îți poți proiecta așteptările.

Dacă ești unul dintre oamenii pasionați de tehnologii și obiecte vechi, serialul te trimite direct în oceanul nostalgiei cu tot felul de gadgeturi și obiecte conservate, reinterpretate. Dacă ești unul dintre oamenii doritori de povești de dragoste, există și așa ceva, chiar dacă, uneori, ea se face cu cuțitul la gât.

Serialul e unul european, iar asta se simte de multe ori, mai ales când vine vorba de umor și de conturarea personajului care îl ajută pe Elja. Deocamdată, serialul nu te lovește la fel de puternic ca alte distopii deja disponibile și, cu siguranță, nu-i la fel de încărcat ca Dark. Prezintă însă un joc al imaginației: al tău, pe măsură ce-l vezi, și al creatorilor și actorilor, pe măsură ce-și prezintă personalitățile și ideile lor.

Ana Ularu are și-un moment în care înjură pe românește. N-am vorbit însă despre asta, ci despre film, seriale, teatru și ce ar păstra ea din Europa distopică a anului 2074. La momentul discuției noastre văzuse deja serialul ocazie cu care mi-a spus și de ce n-ar schimba tribul: “[Suntem într-o] lume divizată, care nu mai ține cont de naționalități și granițe, ci de personalități. Iar Corbii au un soi de cod de onoare aproape japonez. Nu mint niciodată, de exemplu, și chiar dacă au diverse alte vicii și frivolități, din toate punctele de vedere sunt cât se poate de corecți, chit că expansioniști”.

Să zicem că acțiunea din serial se întâmplă. Ce calități ai păstra tu din toate cele prezentate în el?

Aș păstra empatia și colaborarea și nevoia de apropiere umană, până la urmă. Nevoia de-a rămâne aproape de familia ta, orice ar însemna asta și orice formă ar lua ea. Toate aceste personaje, nefiind delimitate de granițe, naționalism și alte valori intangibile, sunt legate de un soi de onoare față de cei dragi. Au defectele lor, nu idolatrizez, dar aș păstra umanitatea lor și felul în care fiecare încearcă să funcționeze cu ce are.

Înainte de-a deveni parte din serie, cum ți s-a părut ideea?

Eu sunt mare fan SciFi. [Și propunerea a venit] într-o perioadă în care eram sub influența lui Jeff VanderMeer și citeam și frații Strugațki. Personal, mă bucur de fiecare dată când am ocazia, și am ocazia suficient și satisfăcător, de-a face parte din ceva SF. Iar în Triburile e ceva arhetipal și interesant, chit că vorbim de viitor. Chiar dacă e un viitor posibil sau imposibil, e foarte interesant că e un soi de întoarcere la lucrurile bazice, cum ar fi trocul.. E, de fapt, un fel de mers înainte cu valorile din urmă și cu forțele din urmă.

Ești nativă în română, dar în serial se vorbește în alte limbi. Cum te simți când trebuie să vorbești în altă limbă?

Mi s-a părut mereu o mască bună; nu m-a împiedicat. Parțial, pentru că e una dintre superputerile mele. N-am carnet, dar vorbesc cinci limbi. Și m-am bucurat de fiecare dată când am putut folosi partea asta a creierului care învață muzicalități și din acele muzicalități vine o personalitate. Mi se pare ceva eliberator.

Mi-a fost mai greu să joc în rusă, că e o limbă pe care n-o cunosc. Am învățat-o jucând în rusă, dar nu e o limbă în care pot improviza sau pot fi foarte liberă. Dar, de fiecare dată când îmi asum una dintre aceste limbi și forme de exprimare, e o formă în plus pentru personaj. Am jucat accent american de Carolina de Nord, accent britanic.

Întotdeauna elementele au venit să completeze personajul. Mă consider norocoasă din punctul acesta de vedere, mă bucură jocul.

Vorbim acum de-o serie limitată. Dacă ar fi concentrat, ar ieși un film. Tu cum te raportezi la diferența între film, serial, teatru?

Eu n-am ierarhizat niciodată experiența. Am avut destul de puțină experiență în serial pentru o lungă perioadă. Am jucat la un moment dat în tinerețe, când eram studentă, apoi am avut un hiat destul de mare.

Șansa mea a fost însă ca serialele în care am jucat să fie regizate de cineaști. Și n-a fost ritmul acela dement pe care ți-l imaginezi, să n-ai timp să creezi nimic, în care ai de făcut 22 de episoade pe sezon, când totul e un soi de iureș și bandă de asamblare artistică. Totodată, am avut ocazia să lucrez cu oameni ca Tarsem Singh, care e un regizor absolut genial, care vine din cinematografie, dar și cu Kari Skogland, care, la fel, este fabuloasă și are episoade în cele mai bune seriale posibile.

Acum a fost la fel cu Philip Koch și Florian Baxmeyer, care sunt regizori de film. Felul în care se lucrează în aceste seriale, felul în care am lucrat acum pentru Tribes, a dat mult mai mult senzația de-a lucra la un produs care își ia timp. Își construiește fiecare pas cu atenție mai degrabă decât pe repede înainte. E un răsfăț pentru fiecare actor.

Cu siguranță te obișnuiești cu orice ritm de lucru, dar e plăcut să ai timp să te pregătești, să poți explora o scenă, să ai idei, să vezi în ce direcție poate evolua arcul unui personaj.

De ce crezi că încă se face diferență între teatru și cinematografie?

În cazul acesta depinde mereu de emițătorul judecății de valoare. Am auzit de multe ori tipul acesta de gândire, că cinematografia nu e actorie serioasă sau că televiziunea nu e actorie serioasă.

De fiecare dată e un soi de bocitoare care deplânge că fiecare formă urmează să ucidă teatrul. Nici teatrul n-a murit, dar și în cinematografie și televiziune s-a realizat artă. Cred că, de fapt, astfel de judecăți de valoare vin dintr-un soi de îngustime, pentru că am văzut artă cu adevărat și performanțe actoricești incredibile și performanțe tehnice incredibile. Am văzut unii dintre cei mai buni directori de imagine lucrând în seriale, cum ar fi în Escape at Dannemora de care cred că și Orson Welles ar fi încântat.

Eu iubesc cu pasiune teatrul și nu cred că m-aș limita vreodată să zic că doar una sau doar alta sunt esențiale. Și cred că nici publicul nu-și dorește o singură formă. Toți ne hrănim din varietatea asta de forme.