De ce Red Dead Redemption 2 nu este așa de bun pe cât crezi

Am menționat Red Dead Redemption 2 în articolul cu cele mai bune jocuri ale anului 2018, însă nu aveam o opinie complet formată. Am terminat jocul și mi-am dat seama că God of War chiar merită titlul de cel mai bun joc al anului și că RDR 2 este supraevaluat sau „overrated”.

Pentru că am pus mâna pe Red Dead Redemption 2 abia în decembrie, am luat jocul la pas, fără să mă grăbesc și mi-am permis să miros florile virtuale, cum se zice.

Am împușcat zeci și sute de inamici, mi-am ales atent costumele, am fost la vânat și la pescuit, am petrecut zeci de minute căutând animale legedare, am avut grijă să am destulă mâncare cu mine și am buzunărit fiecare victimă pe care am făcut-o pentru a ajuta trupa, l-am urmat pe Dutch în luptă și am mers cu el chiar dacă lua decizii proaste una, după alta, am adunat patru cai de nădejde, am jucat poker, mi-am înfipt cuțite în mâini, am băut la bar și mi-am luat bătaie, am ajutat oameni nevoiași și am căzut de mai multe ori victima unor jafuri, am mers cu trenul și cu căruța, dar cel mai mult am călărit.

Totuși, la final, mi-am dat seama că nimic din toate aceste lucruri nu contează.

Atât Rockstar, cât și cei care l-au jucat, au exemplificat și au povestit cât de real este jocul și cât de important este realismul pentru acest joc. Îți crește barba, te îngrași dacă mănânci prea mult, te murdărești, oamenii nu o să mai vorbească cu tine, ți se strică armele dacă nu le cureți și așa mai departe.

Cu toate aceste informații la bord, ca un gamer cuminte, m-am pus și le-am făcut: m-am îngrijit, am avut la mine mâncare și mi-am spălat calul și am avut haine curate la mine, am vânat și am adus foarte mulți bani în tabără și așa mai departe.

Dar degeaba. Pe la jumătatea jocului mi-am dat seama că toate aceste lucruri sunt doar praf în ochii. Vălul s-a ridicat și cred că toate probleme derivă dintr-un singur loc: jocul nu te recompensează îndeajuns și nu te pedepsește prea mult.

Hai să le luăm pe rând. (Articolul conține și spoilers).

Red Dead Redemption 2 este ca un bibelou frumos

În primul rând, cred că luptele în Red Dead Redemption 2 sunt prea ușoare și sistemul de luptă este făcut în așa fel, încât să nu-ți pese dacă ai un pistol găsit pe jos la un bandit obișnuit sau o armă curată, proaspăt cumpărată. De-a lungul zecilor de ore de joc am găsit nenumărate arme de mai multe tipuri, dar este greu să-ți dai seama dacă una este mai bună ca alta.

Rockstar a făcut dificilă comparația armelor. Sigur, ai acele bare acolo care-ți indică diferite lucruri precum „damage-ul” sau reculul, însă sunt date abstracte și nu pot fi comparate. La un moment dat, chiar am făcut poză cu telefonul unei arme pentru a mă putea benocla la acele bare să văd dacă arma aia e mai bună decât cea pe care o aveam deja.

Chiar și așa, inamicii mor aproape la fel de repede. Ce contează dacă omori un inamic cu trei gloanțe în loc de două. Până la urmă, nu există vreun pericol ca cineva să te omoare dacă stai cuminte la cutie. Sistemul de țintire este foarte bun și nu o să ai probleme să nimerești inamicii. Am murit de rare ori și atunci am făcut-o din greșelea mea.

Legat de curățarea armelor, sigur, acele bare ale armelor cresc, dar efectiv nu observi o diferență mare între o armă curățată și una vai de capul ei. Ar fi fost frumos ca armele stricate să se blocheze în timpul luptelor sau chiar să devină inutilizabile. Dar nu.

De aici apar și alte probleme.

Dacă nu mănănci riști să slăbești și astfel ai o rezistență mai mică la gloanțe, dar poți să alergi mai mult. Acea rezistență de -10% sau -15% este insignifiantă. Am petrecut jumătate din joc „underweight” și nu am văzut o diferență sesizabilă față de nivelul de greutate normal al lui Arthur. Legat de înfățișare, pe Arthur l-am lăsat bărbos și păros majoritatea timpului și nimeni nu mi-a dat cu flit. Am fost primit în toate casele și în toate barurile.

Mai departe, nu contează dacă vânezi constant sau dacă nu vânezi deloc. Tabăra merge bine mersi și fără carnea și pieile pe care le aduci tu. Cu pieile perfecte ai putea creezi tolbe noi (satchel) pe care să o iei  după tine, dar eu nu am făcut asta niciodată pentru că aveam loc deajuns de mult pentru toate armele, gloanțele, sticlele de băutură și mâncare cu tolba standard.

Pieile animalelor le poți folosi și să-ți faci costume speciale, însă acestea sunt cosmetice și nu contează dacă te lupți în chiloți sau într-un costum din piele de urs.

Când mergi prin zăpadă ar trebui să te îmbraci mai gros pentru că altfel riști să îngheți și să mori. Numai că jocul nu te duce niciodată (cu excepția începutului când ești deja îmbrăcat gros) în zonele muntoase. La un moment dat, m-am dus în căutarea lui Flaco Hernandez și acesta era ascuns undeva la munte. Aveam haine subțiri și mi-a apărut notificarea că risc să am probleme.

Am rezolvat problema repede și am fugit inapoi pe cal spre pășune. Jocul nu m-a pedepsit că am plecat la drum fără un costum pentru vreme de iarnă.

Toate aceste elemente fac ca lumea virtuală din Red Dead Redemption 2 să-și dea arama pe față. Îți arată că nimic nu contează și că acest „realism” este doar un termen de marketing.

O altă problemă care afectează chiar credibilitatea poveștii este problema banilor.

De la început până spre final, Dutch Van der Linde spune aproape obsesiv că gașca are nevoie de bani ca să scape de poliție și că el are un plan și că toată lumea să aibă încredere în el.

Aproape fiecare idee a lui dă greș, dar asta nu este problema, ci faptul că el se tot plânge de bani, în timp ce Arthur stă cu 3.000 de dolari în buzunar. Când am ajuns în orașul Saint Denis aveam peste 3.000 de dolari strânși și nici nu m-am chinuit să fac banii aia.

Mi-am luat cel mai bun cal, am adunat muniție pentru două vieți, am făcut aproape toate îmbunătățirile la tabără și Dutch tot o dă înainte cu banii.

Poate aia 3.000 de dolari ai mei nu ar fi fost îndeajuns, dar sigur erau bani frumoși. Mai ales, în condițiile în care Dutch îi propune lui Cornwall să-i dea 10.000 de dolari și nu o să-l mai deranjeze.

În fine, după acestă realizare am început să mă limitez la firul narativ și să nu mai explorez o pădure, să nu mai alerg animale și să nu mai ajut străinii care țipă la mine că au nevoie de ajutor. Jocul nu-mi cere asta și nici nu mă recompensează dacă fac asta. Experiență nu acumulezi, arme mai bune nu primești. Poate primești câțiva dolari și un punct în plus la reputația ta de tip de treabă, dar nici asta nu contează.

Așa că de ce să îmi pierd timpul? De ce să fac aceste lucruri când jocul nu mă îndeamnă să fac asta și, pe deasupra, nu-mi permite să fac alegeri în poveste și trebuie să urmez calea impusă de Rockstar?

Dacă ai ajuns până aici, sper că m-am făcut înțeles, dar în același timp vreau să-ți zic și că Red Dead Redemption 2 nu este un joc prost.

Dimpotrivă, jocul arată absolut bestial și îmi face o plăcere enormă să mă plimb cu Fălcescu (calul meu de încredere) prin ținuturile virtuale. Am simțit o mai mare conexiune cu acest cal decât cu mulți alți protagoniști virtuali din alte jocuri.

Diversitatea din din RDR 2 este impresionantă și mi-a plăcut că Rockstar a petrecut atât de mult timp în realizarea mediilor înconjurătoare.

De asemenea, firul narativ este unul bun, populat cu personaje extraordinare și rar mi-a fost dat să întâlnesc un joc care să aibă atât de multe persoanje bine conturate. Aici nu numai Dutch și Arthur sunt bine realizații ci și alte personaje precum Micah, Charles, Saddie și așa mai departe. De multe ori, jocul mi-a adus aminte de filmele lui Quentin Tarantino ce sunt populate cu personaje ciudate gata să recurgă la violență când este nevoie.

În plus, am iubit începutul jocului Red Dead Redemption 2. Știu că mulți l-au criticat ca fiind prea lent, însă a fost ideal pentru mine. M-a introdus în lumea aceea a neleguiților de la finalul anilor 1800 din SUA. Jocul m-a luat de mână și mi-a arătat cum să călăresc, cum să vânez, cum să-mi fac de mâncare și să iubesc călăreții cowboy.

Red Dead Redemption 2 este ca un bibelou frumos care nu-ți permite să-l transformi într-o experiență personală în explorarea lumii și în interacționarea cu ea.

Totuși, este păcat să observi că lumea acesta care vrea să te afunzi în ea este, de fapt, una superficială. La final, ai un gust amar când descoperi că trăiești în lumea lui Truman (Truman Show), nu în lumea reală.