Orașul interzis despre care Rusia nu vrea să știi că există
Ozersk sau Orașul40 este locul unde a luat naștere programul sovietic pentru arme nucleare, dar cumva este văzut ca un paradis pierdut de unii.
În pădurile Munților Ural se ascunde Ozersk, orașul păzit de porți și garduri de sârmă. Vreme de decenii întregi, nu a apărut pe vreo hartă, dar a găzduit 100.000 de oameni. Astăzi, lacurile, florile și străzile decorate de o parte și de alta de copaci transformă orașul interzis în idealul american de suburbie.
Orice reminiscență a trecutului pare să fi părăsit locul. La margine de drum, femeile vând legume și fructe. Pe străzi, mamele își plimbă bebelușii în cărucioare, copiii se joacă, iar băieții mai mari se laudă cu schemele de skateboarding fetelor. Într-o pădure din apropiere, familiile înoată în lac, iar bătrânii se odihnesc pe băncuțe.
Peisajul suburban perfect este însă risipit de realitatea pe care o cunosc locuitorii lui. Aceștia din urmă știu că apele în care se scaldă sunt contaminate, legumele și fructele pe care le vând sunt otrăvite, iar copiii bolnavi. Orașul este atât de contaminat, încât este considerat cimitirul Pământului. Totuși, cei care îl populează nu vor să îl părăsească și se consideră aleșii Rusiei. Născuți și crescuți într-un oraș închis, acolo vor să se și stingă.
Cum a convins Rusia oamenii să nu plece
Orașul40 a început să fie construit de sovietici în 1946. Când a fost gata, locuitorii lui nu au avut voie să îl părăsească sau să ia contact cu oricine din exterior vreme de opt ani. Multe familii au crezut în acea vreme că membrii lor care se aflau în Ozersk au dispărut fără urmă. Celor care locuiau acolo li se spunea că ei sunt scutul nuclear și salvarea lumii, și că cei din afară sunt inamici.
Dacă cea mai mare parte a populației sovietice trăia pe atunci în condiții de sărăcie și foame, cei care locuiau în Ozersk se lăfăiau în lux. Aveau apartamente de lux, mâncare din plin, sisteme de educație și de sănătate bune și divertisment la discreție. Tot răsfățul ascuns într-o pădure din Munții Ural venea cu un preț – cel al tăcerii, care este păstrat și astăzi.
Pactul însă a avut și alte consecințe. Uniunea Sovietică a ascuns de locuitorii orașului efectele letale ale radiațiilor. Majoritatea oamenilor lucrau în apropierea complexului nuclear Mayak. Spre sfârșitul anilor ’40, mulți au început să se îmbolnăvească și să moară, ca efect al expunerii prelungite la radiații.
Mai mult, locuitorii Orașului 40 au fost victime colaterale ale dezastrului de la Kîștîm, cel mai grav accident nuclear dinainte de Cernobîl.
Ce a fost și ce a ajuns locul nașterii primei bombe nuclare din Rusia
Deșeurile pe care complexul nuclear Mayak le-a tot vărsat în mediu își fac simțite prezența. Unul din lacurile din apropiere a fost redenumit de localnici Lacul de Plutoniu sau Lacul Morții. Nivelul de radiație din lac este de 2,5 ori mai mare decât al Cernobîlului.
Într-un sat din apropierea Ozersk, un ceas digital arată atât ora, cât și nivelul de radiație din aer. O jumătate de milion de oameni, din Ozersk și împrejurimile sale, au fost expuși la un nivel de radiații de cinci ori mai mare decât ucrainenii care locuiesc în zonele afectate de dezastrul de la Cernobîl.
La intrarea în oraș este un semn care atenționează străinii să nu intre. Cei care vor să pătrundă în tărâmul suburban contaminat au nevoie de un permis de la poliția secretă a Rusiei. De asemenea, nimeni nu are voie să filmeze în oraș.
Localnicii au voie să iasă din oraș și chiar să îl părăsească, dar au nevoie de un permis special. Puțini aleg să plece, pentru că asta înseamnă să piardă orice privilegiu le aduce traiul într-un oraș interzis. Ei consideră că gardul de sârmă care îi înconjoară există pentru a-i proteja de inamici, nu pentru a-i ține închiși. Deși sunt conștienți că orașul îi omoară încet-încet, ei sunt fericiți. Vor doar să trăiască în pace în paradisul lor pierdut.
În urmă cu aproape doi ani a apărut și un documentar despre Orașul40. În film, regizoarea Samira Goetschel reușește să intre în orașul interzis și vorbește cu localnici, care aleg să spună lucrurilor pe nume, chiar dacă riscă multe. VICE are un interviu pe larg cu ea despre documentar.