Ce s-a întâmplat cu gaura din stratul de ozon din Antarctica
Gaura din startul de ozon care a apărut în urmă cu câteva decenii a îngrijorat miliarde de oameni, dar o organizație aduce vești bune.
Protocolul de la Montreal, care a intrat în vigoare în 1989, este un exemplu rar al unui acord global de soluționare a unei probleme globale: eliberarea în atmosferă a unor cantități mari de substanțe chimice, care distrug ozonul. În deceniile care au urmat, totuși, schimbările au fost mici, ceea ce face dificil de spus dacă protocolul face vreo diferență.
Chiar și așa, există câteva dovezi care spun că ozonul începe ”să se pună pe picioare”, iar o nouă lucrare susține că a măsurat direct gaura din startul de ozon și că aceasta s-a recuperat treptat.
În anii ’70 și ’80, dovezile au evidențiat că o clasă de substanțe chimice industriale, cloro-flurocarburile (CFC), dăunează stratului de ozon, o regiune a stratosferei bogate în această formă de oxigen. Ozonul este capabil să absoarbă lumina UV, care altfel ar ajunge pe suprafața Pământului, unde poate dăuna ADN-ului. Astfel, ozonul a scăzut, ceea ce a dus, în cele din urmă, la o ”gaură” aproape fără ozon deasupra Antarcticii.
Această gaură a impulsionat țările și companiile să ia atitudine. Întrucât companiile au dezvoltat înlocuitori ale CFC-urilor, țările au negociat un acord internațional care să limiteze și să elimine treptat utilizarea lor. Protocolul de la Montreal a codificat acordul respectiv și este recunoscut pe scară largă prin reducere (dar nu eliminarea) a CFC-urilor în atmosferă.
Ozonul este în mod natural generat în stratosferă, la o viteză foarte lentă, iar cantitatea de distrugere care are loc deasupra Antarcticii variază de la an la an. Ozonul este, în mod natural, generat de stratosferă la o viteză foarte lentă, iar cantitatea care se pierde în gaura de deasupra Antarcticii variază de la an la an.
Dacă stai să analizezi totul la rece, ai putea spune că totul a fost o conspirație, de fapt, conceput pentru a testa dacă a fost posibil să se creeze un acord similar de gaze cu efect de seră, ținând cont de recuperarea lentă a ozonul din acea regiune.
Ce factori influențează mărimea găurii din ozon
Mă rog, asta ar fi altă discuție. De reținut e că CFC-urile nu sunt singurele substanțe chimice care pot ataca ozonul. Și vremea are o influență directă asupra acestuia, de la vânturi și temperaturi ridicate
Ca urmare a tuturor acestor factori, cantitatea de ozon distrusă și dimensiunea fizică a găurii variază de la an la an. Deși au existat câteva sugestii puternice privind redresarea găurii de ozon, oamenii de știință s-au sfătuit să afirme dacă sunt semnificative din punct de vedere statistic.
La începutul ultimului deceniu, NASA a lansat satelitul Aurora, care a fost conceput special pentru a urmări compoziția chimică a atmosferei. Doi cercetători de la Centrul de zbor Goddard Space Flight, Susan Strahan si Anne Douglass, au analizat acum zece ani date trimise de Aurora pentru a lega direct recuperarea ozonului de scăderea CFC-urilor.
Astfel, s-a descoperit cantitatea de substanțe chimice care au ajuns peste antarctica în timpul verii, în emisfera sudică. Oxidul de azot este adus de vânt și, spre deosebire de CFC-uri, acesta nu suferă reacții pe parcursul iernii. Astfel, aceasta poate servi ca o urmă pentru cantitatea de CFC care sunt disponibile în fiecare iarnă.
Strahan și Douglass folosesc o anumită chimie suplimentară pentru a demonstra că nivelurile de oxid de azot se corelează cu cantitatea de CFC prezent. Ele se concentrează pe măsurarea nivelului de clor la sfârșitul sezonului de iarnă. Prin acest punct, pe lângă distrugerea ozonului, clorul din CFC ar fi reacționat cu metanul și ar produce acid clorhidric. Astfel, cantitatea de acid clorhidric prezent trebuie să se refere și la concentrația inițială de CFC.
Următorul pas este de a compara aceste numere cu concentrațiile de ozon din interiorul găurii. Acest lucru a fost făcut simplu prin compararea concentrațiilor de ozon peste ferestrele de 10 zile la începutul și la sfârșitul iernii. În loc să furnizeze o măsură absolută a cantității de ozon prezente, comparația oferă o indicație a procentului de ozon care este distrus în fiecare iarnă.
În ansamblu, cercetările arată că volumul de clor din Antarctica scade cu 0,8%, iar asta a dus la o scădere cu 20% a distrugerii ozonului în această perioadă.