Gaura din stratul de ozon s-a micșorat

Gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii a ajuns să fie la fel de mică precum în anul 1988, atât datorită climatului, cât și a cooperării internaționale.

În 1984, oamenii de știință de la British Antarctic Survey au descoperit o gaură în stratul de ozon. În 1987, 197 au semnat Protocolul de la Montreal, o înțelegere internațională de a opri eliberarea de chimicale care mâncau stratul de ozon – în special clorofluorocarburi (CFC). De atunci și până acum s-a întors la mărimea pe care o avea atunci când a fost semnat protocolul, de aproape 20 de kilometri pătrați.

Partea proastă este că cel mai probabil am rezolvat o problemă cu alta. Micșorarea găurii de ozon se datorează încălzirii globale. Vortexul Antarcticii a prevenit formarea norilor stratosferici. În acești nori încep primele reacții de distrugere a stratului protector.

„Condițiile vremii de deasupra Antarcticii au fost puțin mai slabe și au dus la temperaturi mai calde, lucru ce a încetinit pierderea stratului de ozon”, a spus Paul A. Newman, om de știință în cadrul Centrului Goddard Space Flight de la NASA. „E la fel ca la uragane. În unii ani sunt mai puține uragane care lovesc coasta… acesta este un an în care condițiile vremii conduc la un ozon mai bun”.

Ar putea să mai treacă multe decenii până când gaura va reveni la dimensiunile din 1980. Din cauza faptului că CFC-urile rămân în atmosferă zeci de ani, oamenii de știință estimează că abia în 2070 gaura va reveni la mărime inițială. Într-un scenariu urât, în care nu ar fi avut loc vreo reducție, cei de la NASA spun că 17% din stratul de ozon ar fi fost distrus, iar până în 2065 ar fi dispărut aproape complet.

Deși CFC-urile au fost blamate pentru gaura de ozon, emisiile de gaze din alte surse au contribuit și ele. Oamenii de știință au restrâns aria la CFC-uri pentru a face întregul proces realizabil, iar acest lucru a dat rezultate. Cooperarea internațională a ajutat extrem de mult și poate că ne-ar prinde bine să învățăm din ea.