Ant-Man and the Wasp – Cel mai mic supererou e peste așteptări

Ant-Man este, la propriu, cel mai mic supererou din seria filmelor Marvel, iar asta îl pune oarecum într-un con de umbră în fața unora precum Thor sau Star-Lord. Totuși, subestimatul Ant-Man are meritele lui, iar „Ant-Man and the Wasp” demonstrează acest lucru din plin.

După ce „Avengers: Infinity War” ne-a lăsat nemilos cu ochii în soare, este oarecum bizar să ne întoarcem într-o lume în care Thanos nu a pocnit încă din degete și totul se află în limitele normalului. Totuși, trebuie să nu uităm că Ant-Man se numără printre supereroii cei mai umani din universul Marvel, așa că nu e de mirare că filmul nu ajunge să se ridice la nivelul predecesorilor săi, precum „Guardians of the Galaxy 2”. Ajută dacă ai văzut primul film cu Ant-Man – dacă nu, nu va fi greu să te scufunzi în universul de pe ecran.

În noul film, Scott Lang (Paul Rudd) este departe de zilele în care era Ant-Man. Au trecut doi ani de când l-a ajutat pe Captain America în „Captain America: Civil War”, iar acum este aproape de sfârșitul sentinței sale de arest la domiciliu. Cu toate astea, Hope Van Dyne (Evangeline Lilly) și tatăl ei, Hank Pym (Michael Douglas) au nevoie de ajutorul lui din nou, pentru a o găsi pe Janet Van Dyne (Michelle Pfeiffer), mama lui Hope și soția lui Hank, demult pierdută în Tărâmul Cuantic. Scott se vede nevoit să riște totul pentru a-i ajuta pe cei doi.

Din moment ce nu există încă amenințarea universală a lui Thanos, problemele din „Ant-Man and the Wasp” se desfășoară la un nivel mai mic, cel al supraviețuirii individuale. Cumva, e revigorant să vezi asta, după șocul indus de „Avengers: Infinity War”. Totuși, pe parcursul filmului, nu te poți abține să nu te gândești dacă evenimentele vor ajunge în vreun moment să fie întrerupte de Thanos.

„Ant-Man and the Wasp” este cel mai bun film de familie de la Marvel

Privind obiectiv, aproape toate filmele Marvel pot fi văzute cu familia, chiar și în cazul părinților mai conservatori. Totuși, „Ant-Man and the Wasp” ar putea fi cel mai bun, când vine vorba de asta. Un lucru care îi face pe cei mici din sală să devină entuziasmați instantaneu sunt furnicile gigant.

Filmul prezintă însă complexitatea relațiilor dintre părinți și copii atât de frumos, încât te va face să vrei să îi suni pe ai tăi imediat ce pleci din cinematograf. Mai întâi, avem relația tată-fiică dintre Scott și Cassie (Abby Ryder Fortson). Cassie este cel mai mare fan al tatălui ei și îi ia apărarea ori de câte ori este nevoie în fața adulților.

La rândul său, Scott caută să o protejeze cu orice preț pe fiica lui, iar în același timp să îi îndeplinească toate poftele, chiar și când este în arest la domiciliu.

Mai apoi, avem duetul tată fiică Hank-Hope. Dacă în primul film, Hank era excesiv de protector cu fiica lui, dar în „Ant-Man and the Wasp” Hope este lăsată să strălucească în costumul de viespe făcut de tatăl ei așa cum se cuvine. Amândoi sunt mânați de dorința de o găsi pe Janet, care a rămas rătăcită cu 30 de ani în urmă în Tărâmul Cuantic și pe care o credeau moartă.

Undeva în fundal, avem și relația dintre Cassie și mama ei, Maggie (Judy Greer), dar și dintre Cassie și tatăl ei vitreg, Paxton (Bobby Cannavale). Deși nu foarte bine evidențiate, conexiunile dintre ei îți aduc aminte încă o dată că forța care împinge filmele cu Ant-Man mai departe este cea a familiei.

Multititudinea de conflicte s-ar putea să îți surâdă, dar cel mai probabil te va deruta

„Ant-Man and the Wasp” încearcă prea din greu să fie o mulțime de lucruri – film cu supereroi, film de familie, comedie, acțiune – iar undeva pe drum ajunge să își pună piedici singur.

Avem prea multe fire narative. Pe de o parte, îi avem pe Scott, Hank și Hope, care încearcă să o aducă pe Janet înapoi. Pe de altă parte, o avem pe Ava (Hannah John-Kamen), supranumită Ghost, care vrea să extragă energia cuantică a lui Janet, pentru a fi ea însăși din nou o prezență palpabilă și să scape de dureri. Mai apoi, avem o gașcă de vânzători de pe piața neagră care vor cu orice preț invențiile lui Hank și care apar în cele mai nepotrivite momente. Nu în ultimul rând, îl avem pe Scott, care încearcă să fie mereu cu un pas în fața agentului FBI Woo (Randall Park).

Multitudinea de conflicte ar putea să îți placă, dacă asta cauți la un film. Personal însă, am considerat acest lucru forțat și inutil de obositor. Când crezi că o problemă este rezolvată, apare alta și îți dă așteptările peste cap. Deși tactica asta funcționează de obicei, când este repetată de cinci ori într-un film, simți că devine prea mult.

Cel mai probabil, nu îți va părea rău să dai banii pe bilet la „Ant-Man and the Wasp”

În pofida haosului de fire narative, „Ant-Man and the Wasp” merită văzut. Supereroul este un personaj profund defect, dar de care nu ai cum să nu te atașezi. Filmul te pune față în față și cu destule noțiuni științifice, care te fac să te întrebi dacă vor putea fi implementate vreodată în viața reală.

[readmore]

Filmul are două scene după creditele de la final. Una din ele este, lejer, poate cea mai bună scenă de după credite din ultimul timp în rândul filmelor Marvel. Cât de bună? Suficient de bună încât aproape toți cei din sală să aplaude și să nu pară un gest exagerat.