Andrei Gheorghe a fost mitul de care avea nevoie România

Andrei Gheorghe a murit la o oarecare oră pe 19 martie 2018. Ca o ironie neagră, despre moartea omului recunoscut pentru Midnight Killer s-a aflat cu puțin înainte de doișpe noaptea.

Din 19 martie 2018, va fi greu să separi omul de mitul Andrei Gheorghe. Unii știu mai multe, alții mai puține despre ce-a fost și ce-a făcut. Și orice ai crede, în funcție de știrile pe care le vezi, impactul pe care el l-a avut prin emisiunile de la radio nu a afectat o țară, ci o generație. Asta a fost poate cea mai sensibilă generație pe care România o va avea vreodată – și la propriu, și la figurat.

Când Andrei Gheorghe debuta la Radio Constanța, aveam un an. Nu-mi păsa de democrație, radio, viitor sau societate. Vezi, nici nu mi-a luat prea mult să mă leg cu propria persoană de un om cu care n-am avut nicio treabă. Așa, ca mine aici, au fost sute, apoi mii pe Facebook – mai mulți după fiecare minut. Toți vor și au vrut să aibă ceva de spus despre Andrei Gheorghe, să arate că e și despre ei un deces. Toți au fost fani de mici. Este o curvăsăraie după atenție ceva de speriat.

Nu e vorba despre asta și în cazul acestui deces e mai important să se vorbească despre om, mit, voce decât despre ce rol a avut el în viețile fiecăruia. Nu e vremea acum de scos poze de la naftalină și povești lacrimogene. În egală măsură e nevoie de vorbe despre ce-a fost Andrei Gheorghe și ce nu va mai fi niciunul.

Odată cu Andrei Gheorghe undeva în radioul românesc s-a stins o lumină de ON AIR

M-am autodescris într-un articol din 2015 drept un pensionar latent care preferă să asculte radioul. Cutia asta cu sunete, care a căpătat până în 2018 tot felul de forme până la un simplu buton digital pe care ai simbolul play, a fost magică. Auzi o voce și aia e tot, dar croiești pentru vocea aia un corp de gigant și un renume de zeu. Unele voci ale radioului au acel ceva. Scot din cuvinte ceea ce, până la ei, doar literatura a mai făcut.

În acest context, Andrei Gheorghe a fost zeul pe care România nu l-a cerut în anii ‘90, dar de care avea nevoie. A inspirat și ofensat. A lăudat și jignit. A fumat metri cubi de cartușe de țigări fix cum românii acelor ani se vedeau nemuritori și magistrali – noii oameni în minunata lume nouă. Deja nu mai e vorba de om, e vorba de mit care s-a ridicat dintre cei mulți.

Eu fac parte din generația născută în anii ‘90 care a înțeles unde trăiește abia după anii 2000. Noi, cei luați acum la treișpe-paișpe că distrugem industrii și suntem antisociali – suntem milenialii fără inimă, ar trebui să ne adaptăm din mers și să ne afundăm în acel deceniu dintre 1990 și 2000.

Ar trebui să ne închidem un an în biblioteci, să cercetăm mii de texte, videouri și fragmente audio și să aspirăm deceniul ăla ca și cum altceva n-ar mai fi pe lume. Apoi să ieșim în lume și să vedem din ce mizerie a renăscut o țară și înspre ce viitor s-ar putea îndrepta.

Sunt 10 ani magici pe care România și lumea nu-i va mai trăi niciodată. Din acei 10 ani a ieșit și Andrei Gheorghe ca un far într-o ceață groasă pentru generația anilor ‘70-‘80.

Cei mai mulți de la care am văzut impresii despre Andrei Gheorghe vorbesc despre o libertate ciudată și extremă pe care el o avea. Nu cred că avea atât de multă. Și, de fapt, lucrurile ar trebui văzute alfel. România cu totul avea toată libertatea pe care o voia. Toți o aveau, doar că unii trăiau în democrație și gândeau în comunism, de unde și omul ciudat, sarcastic și ironic, arogant și justițiar de pe radio dispus și capabil să se certe cu ei și să-i reducă, de multe ori, la ceea ce erau și le era jenă să recunoască – „Salutare, naţiune, sunt Andrei Gheorghe şi am venit să vă spun că sunteţi proşti”.

E ceea ce aș putea caracteriza drept curaj – un curaj născut din aroganța de-a ști unde ești, ce poți face și unde este viitorul. Într-o lume de plăpânzi, în prezent, unde și un salut spus aiurea poate fi luat drept ofensă, ceea ce făcea Andrei Gheorghe era radical și distructiv, când, în fapt, trebuia să fie o normalitate. În continuare, acesta este mitul lui. Este legenda în spatele căreia sunt oameni de radio făcuți de el și posturi de radio intrate în mainstream prin emisiunile lui.

Ce ar fi zis Andrei Gheorghe despre moartea lui Andrei Gheorghe

Pe cât de mult a vorbit Andrei Gheorghe despre banalitate, oameni, societate, politică și alte mii de mărunțișuri, pe atât sunt acum oameni dispuși să-și lase independența în seama unei întrebări – „Ce-ar fi făcut Andrei Gheorghe?” – sau unei certitudini – „Andrei Gheorghe n-ar fi…”.

Mi-e greu să-nțeleg certitudinile astea. Sunt însă frecvente și, cred, devin un fel de scuză pentru orice gând independent și pentru orice vorbe spuse într-o discuție.

Oricât ar suna de cinic, moartea, chiar și a lui Andrei Gheorghe, ne aduce aminte că avem perioadă de valabilitate. Din jumătate de secol, sau chiar și un secol pentru cei mai norocoși, avem un interval limitat de câțiva ani să marcăm în vreun fel societatea. Se scriu acum articole, cu sutele, despre controverse, despre Andrei Gheorghe și droguri, despre marile lui probleme.

N-au lipsit problemele și poate că nu i-au lipsit nici drogurile, nici alcoolul. Devin însă extrem de irelevante în contextul unei prezențe în audiovizual care, pentru o generație și un pic, a substituit părinți, prieteni, educație, informație și inspirație.

Nu ești niciodată mai singur ca noaptea. Ar trebui să te chinui să rămâi treaz cel puțin o dată până spre orele mici ale nopții, când sunetele sunt mai clare, când gălăgia e mai mică și când singurătatea este ca un hău în care dacă nu te arunci nu vei înțelege niciodată că, de fapt, nu e nimeni niciodată acolo.

În tot acest gol, Andrei Gheorghe a fost acea voce – chiar dacă nu pentru timp îndelungat – care a transformat banalitatea și singurătatea în cei mai buni prieteni. A fost vocea pentru șoferi, insomniaci, muncitori în ture, români care nu puteau dormi de foame sau studenți care se scuzau că stau să învețe.

Mai târziu, a trecut și pe la TV, s-a băgat și-n alte proiecte și a fost în mass-media o prezență, cum ar zice gingașii cuvintelor, „spumoasă”. La final, când valul de simpatie și empatie o să treacă, ar trebui să mai rămână câteva cuvinte serioase în amintirea mitului Andrei Gheorghe: „[România] este țara în care nimic, niciodată, nu se termină”.

Conținutul articolelor din secțiunea Opinii reprezintă strict opiniile autorilor textelor și nu reprezintă neapărat poziția oficială a PLAYTECH.ro.