Cum arată binele și răul în filmele comuniste de propagandă și manipulare

O melodie de la Abba spune că: The winner takes it all. Versurile exacte sunt așa: The winner takes it all, the loser standing small și la asta mă voi opri: cum învingătorul ia tot.

Cineva îmi povestea cum că a văzut la televizor o serie de filme realizate în perioada comunistă în care ilegaliștii erau prezentați ca niște băieți buni, bravi, curajoși și patrioți, care luptau pentru țara lor chiar și împotriva românilor – mai exact a burghezilor sau a claselor exploatatoare. În acea clipă am simțit că mi-a atins o coardă foarte sensibilă, cinematografia comunistă fiind o veche pasiunea de-a mea. 

Se zice că istoria este scrisă de învingători, uneori chiar din motive obiective – pentru că ei au mai rămas pe câmpul de luptă. Cei înfrânți nu au o voce, asta dacă nu există o altă putere care să le-o susțină.

Filmele de propagandă împotriva și în ajutorul comunismului

După 1989 am auzit că au fost oameni care au rezistat regimului comunist. S-au făcut și filme după poveștile lor. Portretul luptătorului la tinerețe este una dintre producțiile care a scos la iveală, pentru marele public, suferințele celor care au rezistat prin munți pentru ideea de monarhie, libertate, proprietate etc. Dar asta este povestea care se discută astăzi când învingătorii nu mai sunt comuniștii, cel puțin nu cei declarați.

În vremea Epocii de aur au fost lansate câteva producții cinematografice care urmăreau „îndrăgirea” comuniștilor. Cum filmul era una cele mai simple și eficiente metode de educare a maselor sunt construite diverse tipuri de filme. Unele inspirate din realismul socialist glorios, cu muncitori bravi care construiesc comunismul. Astfel de producții nu erau neapărat apreciate de public care cunoștea realitatea din teren și înțelegea unde era „binișor umflată” ca să folosim o sintagmă comică dintr-un moment umoristic cu Toma Caragiu.

De aceea cel mai simplu era folosirea istoriei rescrisă după bunul plac în întâmplări petrecute în niște timpuri greu de înțeles pentru tineri și confunze pentru oamenii maturi din acel moment. Mă refer aici la seriile de filme cu Pistruiatul, Roșcovanu sau chiar cele cu Comisarul Moldovan/ Miclovan.  

Aceste serii se referă la anii 1944-1950. Foarte rar sunt prezentate clar contextul, de cele mai multe ori îl deduci și încerci să îl plasezi după indicatori precum: comuniști ilegaliști urmăriți de poliție, întoarcerea armelor și eventuale victime produse de armatele germane și tot felul de elemente de acest gen. Pentru cei care cunosc istoria mai puțin este foarte ușor să fie păcăliți.

Dacă iubești un personaj, vei iubi și ideologia filmului

În fond filmele chiar pe ei îi vizează, pentru că vor să transmit un mesaj clar – comuniștii erau niște oameni buni și patrioți. Filmele create ca să ajungă la inimile românilor și să le manipuleze mintea conțin tot felul de elemente care te fac să te apropii de ilegaliștii comuniști. Dincolo de corectitudinea și bunătatea comuniștilor declarați din filme, personajul principal fie înmoaie foarte multe inimi (este un copil care face tot felul de năzbâtii, dar care reușește să ducă la îndeplinire misiuni grele ale comuniștilor), fie este un justițiar care împarte dreptate.

Cumva identificarea și apropierea afectivă de personaje este unul dintre mijloacele principale prin care se atrage indirect simpatia față de partid.

Cum să nu te îndrăgostești de un nebunatic pistruiat cu păr vâlvoi roșcat care umblă cu un câine după el? Sau cum să nu empatizezi cu un adolescent orfan care, ca un făcut, a fost ucenic la cizmărie (ca Nicolae Ceaușescu), și care acum abia are după ce bea apă din cauza războiului care i-a omorât părinții.

Comuniștii au vrut să crezi că e importantă comunitatea, nu puterea

Acțiunile pe care le fac comuniștii în filme nu sunt legate de acapararea puterii, ci unele în favoarea comunității cel mult. Din acest motiv ei devin mai ușor plăcuți de public și mai îndepărtați de adevăr. PCR în România nu a reprezentat nimic înainte de 23 august 1944. Mica grupare care a făcut pușcărie pe la Doftana sau prin alte părți nu a fost o amenințare reală niciun moment.

Conducerea statului și în perioada lui Carol al II-lea, și a lui Ion Antonescu i-a considerat un element rusesc de prea puțină importanță. Cred că rolul lor a crescut după ce, din frică de a-l închide într-o pușcărie românească, Ion Antonescu a fost predat rușilor după 23 august. Ei au facilitat acest lucru. În rest, fixația lor a fost acapararea puterii folosindu-se de pălăria sovietică – aici intră numirile lui Petru Groza, greva regală și toate celelalte evenimente de până la abdicare.

Poveștile pe care spectatorul nu le află, că nu adevărul e de interes

Realitățile urâte ale anilor 1944-1947 au fost ascunse de aceste povești, nu în ideea că regimul antonescian nu ar fi făcut abuzuri, dar lupta din interiorul partidului comunist dintre alogenul Ștefan Foriș și Gheorghiu Dej este un subiect tabu. Cum a fost omorât primul pentru a lăsa locul unui comunist „român curat” nu este o poveste de spus spectatorilor, după cum și istoria evadării lui Dej din lagărul de la Târgu Jiu cu câteva zile înainte de 23 august nu e de spus.

Nu ar da bine să spui că primul lider comunist din România s-a ascuns vitejește într-un boschet, apoi a stat pitit prin cimitir sau prin cl,aie de fân. De asemenea cum lideri precum Gheorghe Maurer au cheltuit aiurea banii care ar fi trebui folosiți pentru evadarea lui Dej sau cum au fost cărați în spate printr-un râu rece de munte liderii comuniști de un biet învățător.

Aceste povești adevărate nu aveau sens în aparatul de maipulare, așa că au fost trecute cu vederea. Astfel, priviți filmele cu detașare și nu vă lăsați duși de nas de mesajele politice.