Assassin’s Creed Unity – Jocul în care măcar ai ce vedea, că de jucat mai puțin [REVIEW]

Assassin’s Creed Unity ne duce într-un Paris de la 1789, după Revoluție, în care găsim haos, teroare și un decor uimitor.

Cine ar fi crezut că după șapte ani de când Ubisoft a prezentat primul său joc despre un individ pasionat de purtarea constantă a unei glugi și obsedat de înjunghierea tuturor posibilelor ținte din jur ce sufereau de o insuficiență cronica de ventilare vom avea parte de încă unul. Unul aproape în fiecare an, până ce al patrulea s-a dovedit a fi de fapt al șaselea, iar Unity practic cel cu numărul opt sau nouă. Logica Ubisoft pentru această franciză se aplică și la jocurile Zelda. Depinde dacă numărați și joculețele mai mici. În acest ritm, se estimează că Ubisoft va produce anual câte un joc Assassin’s Creed pentru fiecare locuitor al continentului European. Câte se vor și vinde dintre ele, după Unity, rămâne de văzut.

Introducere – Assassin’s Creed Unity

Tehnologia nouă, adusă de generația proaspătă a consolelor, a însemnat că studiourile din Montreal și aproximativ restul planetei (pentru că a fost făcut de mai mulți oameni decât vei cunoaște în viața ta) puteau să își întindă aripile creative și să cuteze să împingă limitele posibilului, pe hardware nou, fără limitările ridicole, ca 256MB de memorie video dedicată pe care le aveau unele console anterioare. Așa că asta au făcut, au realizat un Paris care ar face un arhitect istoric să verse o lacrimă de fericire. Un oraș mare, viu, detaliat și plin de viață.

Un oraș prin a cărui străzi mișună nenumărate personaje, încercând astfel să animeze, ceea ce în trecut, era un oraș monoton cu doar 60, 70 de NPC-uri pe coclaurile virtuale ale jocului. Destui oameni ca în sfârșit să nu mai pară bizar când un om cu o glugă, înarmat până în dinți, chiar stă ascuns în mulțime, pentru că mulțimea nu mai este formată din patru călugări printre care s-ar putea observa de la distanță și o cârtiță, dară-mi-te o matahală cu două săbii la brâu! Este un oraș splendid, cu clădiri pe care le poți vizita în premieră și prin interior, lucrându-se din greu la a recreea în detaliu locații celebre, ca vestita catedrală Notre Damme. Dar nu în detaliu complet, aparent, existănd un copyright ce i-a împiedicat să redea cu acuratețe clădirea, ceea ce fie înseamnă că vampirii din pod erau supărați pe ei, ori buncărul Illuminati din subsol nu le-a permis acces, sau cocoșatul îi amenința cu un DMCA.

Dacă Assassin’s Creed Unity ar fi un câine, oricât de frumos ar fi el, cât de zâmbitor și drăgălaș, ar fi un câine cu probleme. A spune că are probleme tehnice este ca și cum am numi aterizarea unei sonde lansate cu un deceniu în urmă, pe o cometă aflată în mișcare, o mică ispravă a științei, în nici un fel notabilă.

Motivul pentru care jocul devorează resurse precum o hiperbolă balonată și se comportă frecvent ca un joc de pe Early Access este că nu prea trebuia lansat acum. Tehnologie nouă, motor nou, amploare impresionantă, și un timp de dezvoltare insuficient pentru asigurarea calității. Insuficient cât să se găsească un mod ca personajele să nu se teleporteze fix în fața ta, cât să nu plutească în mod misterios, sau măcar cât noul sistem de parkour să meargă cum trebuie. În teorie, ar fi grozav, în sfârșit poți decide dacă sari peste ceva, sau cobori, fără să mai existe ambiguitate în mintea jocului despre ce voiai să faci. Din pacate sfârșești printr-un moment de tandrețe cu un zid. În practică, funcționează doar în jumătate din timp. Când funcționează, superb, libertate de mișcare cum n-ai mai văzut de la primul AC. Când nu merge, mult noroc la a face cunoștință cu străzile pline de mocirlă ale Parisului. Oferind jucătorului un motiv în plus să urle de nervi și să blesteme departamentul de Q&A al jocului.

Dar destul despre detaliile tehnice. Despre ce este acest nou Assassin’s Creed? Ce vrea să ne comunice? Cine este noul erou, acest nou Ezio, Altair sau cum îi chema pe ceilalți. El este Arno(l)Dorian si faptul că numele său sună ca cel al terminatorului este cam cea mai interesantă trăsătură a sa de caracter.

Jocul încearcă să îi dea un trecut tragic, tatăl său fiind omorât, apoi tatăl său adoptiv fiind omorât, apoi fiind închis în Bastilia pentru crima sa, apoi devenind un asasin complet cu un fel de Eagle Vision primit instantaneu, iar apoi fiind prins într-o luptă internă, între convingerile sale, datoria sa, și sentimentele pe care le are pentru prietena lui de o viață, Elise de la Serre, cunoscută și ca un personaj mai interesant ca Arno în sine. Poate că accentele sunt de vină. Ce fel de joc despre francezi în Franța revoluționară mai este unul la care toate personajele sună de parcă ar fi coborât din Camera Lorzilor de la Palatul Westminster?

O explicație ar fi aici, fie Ubisoft a considerat că făcând personajele să vorbească în engleză cu un accent franțuzesc ar fi fost văzut ca insultător de francezi, care în mod tradițional sunt persoane inimoase, călduroase și nu păcălesc pe nimeni cu asta, fie cineva nu a angajat actorii vocali potriviti. Povestea jocului în sine, sau măcar desfasurarea sa, se aseamănă cu Arno. În sensul că te va face să te simți că faci mai nimic relevant și că doar tragi de timp până când te apropii de un procent suficient de mare din completare cât să zici că devine interesantă.

Gameplay – Assassin’s Creed Unity

Cu toată negativitatea, binemeritată, pe de-o parte, există și lucruri în Unity care chiar sunt bine făcute. Spre exemplu, furișatul. Mai știți cum întreaga serie Assassin’s Creed a fost adesea mai oribilă la partea de furișat decât Castle Wolfenstein din 1981? Eh, în premieră intergalactică, au reparat asta.

Acum, personajul are abilitatea de a se furișa, de a sta pitit, la comandă, oriunde. După mobilă, după un gard, după masă, după lăsatul întunericului, după ce a fost deja văzut și probabil ar trebui să fugă. În sfârșit ești eliberat de sub jugul de fier al păpușoiului presărat prin pajiști sau de paiele căruia erai obligat să te „furișezi” în jocul anterior. Aș mai pomeni de furișatul cu barca dar… am zis că nu mă concentrez pe negativ. Pozitiv să fie. Te poți pititi pe unde îți vine, în sfârșit seria având furișat adevărat. Furișat de care vei avea nevoie, deoarece cam jumătate din joc personajul tău va trebui să fugă ca un francez de nemți cum vede mai mult de patru oameni la un loc.

Nu mai ești tocmai Rambo altoit cu Ryu Hayabusa, ci un individ mai plăpând, mai puțin capabil să comită genocid pe bandă rulată, sau să își parcheze calul în fața unui batalion de 100 de cruciați și să le facă tuturor câte o cruce peste un sfert de oră. O îmbunătățire considerabilă ce chiar te face să te gândești mai bine despre cum abordezi o misiune, cum planifici o abordare și cum ieși de acolo in viața, viață ce nu ți se reface prin misticism de îndată ce inamicul încetează să îți mai redecoreze pipometrul cu o secure. Iar planificarea va fi o parte importantă din toată această minunăție, pentru că este ceva ce chiar poți face.

Misiunile îți oferă posibilități numeroase de a-ți îndeplini obiectivele prin moduri mai subtile, mai indirecte, printr-o mită aici, un favor acolo, un cuțit pe furiș unde trebuie. Nu mai este strict „stai în păpușoi și ascultă țintele cum vorbesc și după o oră omoară-le când ți-ai dat seama că nu au nimic util de spus”. Le-a luat ceva timp să își amintească să pună în joc și altceva decât liste de obiecte pe care să le colecționezi, dar până la urmă au izbutit, și au misiuni care pot fi foarte palpitante când jocul chiar merge și nu schelălăie în timp ce este târât la veterinar pentru ultima dată.

Ca să te ajute să te furișezi mai bine, vei avea de acum înainte și piese de echipament. Acestea nu mai dau simple bonusuri directe la viață, ca acele armuri clasice. Aici, cureaua, pantalonii, tunica sau manusile iti modifica atributele de lupta. Ca la Diablo daca doriti. Acestea îți dau puncte la patru statistici: Furișat, Viață, Forță și Rază, fiecare cu utilitatea sa în transformarea lui Arno in asasinul care ai vrea tu să fii, dacă nu ai fi un cetățean drept, cinstit și moral. Si sa nu uitam, normal la cap!

Multiplayer – Assassin’s Creed Unity

Pe lângă misiunile de single player, regretabil nu ai modul de multiplayer. Ai în schimb unul cooperativ. Pentru ca motive! Dacă îl joc cu prieteni, cu amici, cu oameni pe care îi poți trage la răspundere, atunci este grozav. Dacă îl joci la liber, eh, să zicem că vei da de genul de indivizi care stricau în mod normal și multiplayer-ul standard al seriei. Ori cei care erau de un nivel atât de mare încât își băteau joc de tine, ori cei atât de paraleli încât aveau greșita impresie că ăsta era un joc de acțiune, nu un joc despre subtilitate, răbdare și atenție la detaliu. Când pici cu cine trebuie, și dacă puteți comunica, numai bine, altfel, e destul de bun cât să îți dorești ca următorul joc să rafineze mai departe conceptul.

Bonus: micro-tranzacții

Ce-ar putea să mai rafineze în jocurile viitoare (în sensul că ar putea să scoată cu totul și nu s-ar supăra nimeni. Serios, nimeni, absolut nimeni! Nmeni nu a dorit asta niciodată! Așa că pentru tot ce e mai bun în această lume, vă implor încetați!) este „experiența de ecran secund”. Mai exact, dacă n-ai un smartphone, jocul te consideră un cetățean de mâna a doua, nedemn să poată să deschidă toate cuferele pe care le gasesti pe harta de joc. De parcă „joculețul” cu flota din Black Flag nu era un dezastru digital demn sa arda in cel mai indepartat cazan al iadului.

Mai țineți minte vremurile de altă dată, când nu trebuia să te asiguri că până și telefonul tău e conectat la internet înainte să poți să te bucuri așa cum trebuie de ceva pentru care tocmai ai dat o căruță de bani? Ubisoft speră că nu. Ah, și nu se oprește aici: ești obligat să mai și faci si nu știu ce nivel în Assassin’s Creed Initiates, aceasta fiind o aplicație externă ce ține cont de toate reușitele tale din toate jocurile seriei, dacă vrei cu adevărat să le ai pe toate. Ubisoft au devenit oarecum celebri in a te obliga să îți macini răbdarea pentru recompense progresiv mai neînsemnate.

Astfel, prin magie, poți să și cumperi lucruri direct cu bani reali, sărind peste etape importante ale progresiei. Aceste micro-tranzacții erau prezente anterior în modul de multiplayer, așa că nu s-a ridicat întreaga presă în picioare să îi acuze de practici dubioase încă de anul trecut. Mai bine mai târziu decat niciodată.

Concluzie – Assassin’s Creed Unity

Hai să facem un sumar. Avem aici un joc ce aduce câteva noutăți în termeni de design de care seria chiar avea nevoie. O face și cu un cadru de desfășurare a acțiunii superb. Din păcate, o face cu execuția tehnică a unui hipopotam conducând un Mini Morris pe gheață, la vale, în flăcări, efectiv obligându-i pe toți cei care au cumpărat jocul să plătească beta testul tehnologic al jocului Assassin’s Creed din 2016. Știți voi, cățelul acela micuț, drăgălaș, nou nouț, pe care îl primești la ceva vreme după ce dulăul anterior dispare misterios de la curtea bunicilor unde ar fi fost dus într-o zi.

Cumpărați-l dacă aveți simțul aventurii și până ce este reparat, al masochismului. Pe de altă parte, dacă chiar doriți să aveți o experiență cursivă și mult mai bine executată din punct de vedere tehnic și al povesșii, Infamous Second Son este o idee mult mai bună și o achiziție justificată. Dacă nu ai un PS4 și dorești ceva pe PC, Middle-earth: Shadow of Mordor este de departe cea mai bună alegere!