Pisica banală de casă care a dus la extincția unei întregi specii. Cum a fost posibil micul dezastru

Oricine navighează pe rețelele sociale știe cât de mult sunt oamenii obsedați de pisici. Însă, dincolo de glumele simpatice care ne prezintă companionii felini ca pe niște stăpâni vicleni, există o poveste sumbră legată de pisici pe care puțini o cunosc. Aceasta implică un paznic de far de pe o insulă îndepărtată din Noua Zeelandă, pisica sa gestantă pe nume Tibbles și o mică pasăre incapabilă de zbor, pițigoiul lui Lyall.

Farurile erau de obicei amplasate pe întinderi izolate de teren sau pe insule pentru a ghida navele prin apele periculoase sau în jurul coastelor periculoase. Această amplasare strategică, esențială pentru navigația maritimă, însemna că paznicii de faruri trebuiau să trăiască în locuri izolate, adesea inaccesibile. Solitudinea și monotonia acestui rol crucial i-au determinat pe mulți paznici să caute compania animalelor de companie, care ofereau suport emoțional și ajutau la gestionarea dăunătorilor.

David Lyall a fost un paznic de far care și-a adus familia, soția, cel puțin un fiu și o pisică, pe insula Stephens la sfârșitul secolului al XIX-lea. Insula izolată, situată în strâmtoarea Cook din Noua Zeelandă, era un mediu închis și nealterat datorită lipsei activităților umane. Lyall, fiind un pasionat de istorie naturală amator, era încântat de perspectiva de a trăi aici. Știa că va descoperi și studia mai multe specii. Din păcate, fără să știe, aducerea lui Tibbles pe insulă va avea consecințe dezastruoase, scrie Forbes.com.

Descoperirea pițigoiului lui Lyall

După câteva naufragii în apropierea insulei Stephens în secolul al XIX-lea, autoritățile maritime din Noua Zeelandă au decis să construiască un far acolo pentru a avertiza marinarii despre apele periculoase din jur. L-au încredințat pe Lyall, care era atunci asistent de paznic de far, cu sarcina de a păstra fitilul tăiat și focul aprins.

Tibbles, pisica sa, a fost la fel de entuziasmată – instinctele sale feline s-au activat imediat după sosirea pe insulă. Pisicile, în ciuda domesticirii lor, păstrează impulsuri de prădător puternice moștenite de la strămoșii sălbatici. Această dorință de a vâna nu este doar o chestiune de supraviețuire; pentru pisici, vânătoarea poate fi și o formă de joacă și un comportament natural pentru a-și menține abilitățile de vânătoare.

Pe insula Stephens, Tibbles a găsit un mediu bogat în oportunități pentru a-și satisface aceste instincte. Fără expunere anterioară la prădători mamiferi, speciile native, inclusiv pițigoiul lui Lyall, nu erau pregătite pentru un prădător abil precum Tibbles.

Printre prada pe care Tibbles a prins-o s-a numărat o pasăre curioasă – una care nu era cunoscută în ornitologie la acea vreme. Pisica aducea aceste păsări (uneori pe jumătate mâncate și uneori intacte) înapoi ca „daruri” pentru Lyall, care efectua operațiuni de taxidermie amator pe exemplarele intacte și le prezenta ornitologilor de seamă ai vremii, inclusiv unui anume H.H. Travers.

Această pasăre, denumită ulterior pițigoiul lui Lyall sau pițigoiul de pe insula Stephens (Traversia lyalli), avea câteva caracteristici unice. Semăna mai mult cu un șoarece decât cu o pasăre, ducând o viață ascunsă, mișcându-se printre bușteni și sub pietre. Ocazional nocturnă, se adaptase bine mediului insulei cu picioarele sale mari și coada scurtă, pe care le folosea pentru a naviga prin desișul dens mai degrabă decât pentru a zbura. Posibil datorită abundenței de hrană sau lipsei prădătorilor, pițigoiul lui Lyall nu evoluase pentru a zbura. Era foarte unic în acest sens, fiind una dintre puținele specii de păsări cântătoare incapabile de zbor.

Aceasta a făcut din ele o pradă ușoară pentru Tibbles și puii săi, care s-au născut sălbatici pe insula Stephens nu mult după ce familia Lyall s-a mutat acolo în 1894.

Pisica de casă și puii săi sălbatici au destabilizat un ecosistem fragil

Înainte de sosirea lui Tibbles și a altor prădători, pițigoiul lui Lyall se adaptase la un mediu lipsit de prădători. Fiind incapabil de zbor, se baza pe agilitatea și camuflajul său pentru a evita pericolul. Cu toate acestea, aceste adaptări nu erau suficiente împotriva unui mamifer prădător precum Tibbles și urmașii săi.

Pisicile, cunoscute pentru eficiența lor reproductivă, pot avea mai multe pui pe an, fiecare puțin putând ajunge la maturitate în doar patru luni. Acest ciclu reproductiv rapid a dus la o populație în creștere de pisici sălbatice, neîngrădită de controale naturale – pisicile nu aveau prădători.

Pe măsură ce aceste pisici sălbatice se înmulțeau, impactul lor asupra echilibrului ecologic fragil al insulei creștea. Fiecare pisoi creștea rapid, învățând să vâneze și să supraviețuiască în sălbăticie, dezvoltând abilități devastator de eficiente împotriva speciilor indigene precum pițigoiul lui Lyall.

În decurs de un an de la sosirea lui Tibbles, populația de pițigoi lui Lyall a scăzut dramatic. Specimenele colectate și conservate de David Lyall au fost trimise la diverse muzee. Din păcate, până când efectul acestor pisici asupra păsărilor a fost pe deplin înțeles, era deja prea târziu. Ultima observație cunoscută a unui pițigoi viu al lui Lyall a fost în 1895, la doar un an după ce Tibbles a fost adusă pe insula Stephens.

De ce păsările incapabile de zbor sunt cele mai vulnerabile la extincția cauzată de om

Din nefericire pentru pițigoiul lui Lyall, faptul că era incapabil de zbor l-a făcut o țintă ușoară pentru populația în creștere de pisici a insulei. Când sunt introduse specii prădătoare într-un ecosistem, păsările incapabile de zbor sunt cele mai expuse riscului de extincție, conform unui articol din 2020 publicat în Science Advances.

Deși este ușor să o învinovățim pe Tibbles, trebuie să recunoaștem rolul pe care l-au avut oamenii în acest proces. Conform articolului, păsările incapabile de zbor suferă mai mult de pe urma extincțiilor cauzate de oameni decât alte specii. „Speciile incapabile de zbor au suferit extincții disproporționat de frecvent comparativ cu altele de la primele așezări umane”, afirmă autorii.

Oamenii au creat condițiile pentru extincția pițigoiului lui Lyall prin introducerea unei specii non-native pe insulă. Comportamentul prădător al lui Tibbles a fost natural și instinctiv, dar introducerea unor astfel de prădători într-un ecosistem delicat a fost o eroare umană involuntară.

Pițigoiul lui Lyall ne amintește de impactul nostru asupra mediului și de consecințele ecologice ale introducerii speciilor non-native în habitate izolate. Astăzi, eforturile de conservare din întreaga lume încearcă să prevină astfel de tragedii prin protejarea speciilor vulnerabile și controlul prădătorilor invazivi.