Ce limbă vorbeau românii în Evul Mediu, cum erau numiți și cum își păstrau identitatea culturală

Istoria românilor din Evul Mediu este una complexă și plină de provocări, în care identitatea lingvistică și culturală a acestui popor a fost pusă la încercare de multiple influențe externe. Deși românii erau cunoscuți sub numele de „vlahi” sau „valahi” de către cronicarii străini, aceștia aveau o conștiință clară a originii lor latine și își spuneau „rumâni” sau „râmleni”. În acest context, limba românilor, o limbă romanică, moștenită din limba latină, a jucat un rol crucial în păstrarea identității lor culturale de-a lungul secolelor, scrie Adevărul.

Cine erau vlahii și ce limbă vorbeau

Termenul „vlah” a fost folosit în cronicile medievale și în documentele externe pentru a desemna populațiile romanizate din estul Europei. Acest etnonim apare frecvent în sursele ungurești, bizantine sau italiene, și este, de multe ori, asociat cu românii din Țările Române și din Balcani. Totuși, deși acest termen a fost folosit în mod larg de vecinii lor, românii nu s-au identificat niciodată cu acest nume, ci s-au numit „rumâni” sau „râmleni”, subliniind astfel continuitatea lor cu vechii romani.

Limba românilor din Evul Mediu era o limbă romanică, descendentă directă a latinei vorbite în provinciile Imperiului Roman. Cronicarii străini, precum Verancsics sau Pierre Lescalopier, au observat că limba românilor semăna cu italiana și că multe cuvinte erau identice sau foarte similare cu cele din latină. Verancsics menționa că românii între ei nu foloseau termenul de „vlahi” pentru a se desemna, ci foloseau „români”. Aceasta este o dovadă clară a conștiinței identitare latine pe care o aveau românii, deși ei erau denumiți diferit de străini.

La nivel regional, existau diferențe de limbaj și dialect, însă acestea nu au alterat baza latină a limbii române. În documente precum cronici sau jurnale de călătorie, călătorii străini au remarcat faptul că românii din Moldova, Țara Românească și Transilvania vorbeau aceeași limbă, pe care ei o numeau „râmlește” sau „românește”. Această limbă era văzută ca o continuare a latinei populare vorbite în perioada romanizării, având însă influențe minore din limbile slavone, maghiare sau turcești, care s-au suprapus în anumite contexte istorice.

Etnonimul „român”: invenție modernă sau continuitate istorică?

O controversă importantă legată de identitatea românilor în Evul Mediu se referă la etnonimul „român”. Teoria conform căreia acest nume ar fi fost o invenție târzie, apărută în secolul al XIX-lea, este susținută de unii istorici, în special în contextul Școlii Ardelene. Această școală de gândire a folosit ideea latinității pentru a justifica unirea Transilvaniei cu restul teritoriilor locuite de români și pentru a întări legăturile cu Europa Occidentală, în special cu Roma.

Cu toate acestea, dovezile istorice din Evul Mediu arată clar că românii își spuneau „rumâni” cu mult înainte de secolul al XIX-lea. Cronicari ca Miron Costin sau călători străini precum Pierre Lescalopier menționează în scrierile lor faptul că românii se identificau drept urmași ai romanilor și că limba lor era numită „râmlească” sau „românească”. De exemplu, Miron Costin subliniază că moldovenii, încă din vremea lui Ștefan cel Mare, se refereau la limba lor ca fiind „râmlească”, un termen care subliniază continuitatea lingvistică cu limba latină.

Aceasta nu a fost doar o denumire de circumstanță sau o invenție modernă, ci o conștientizare a identității lor romanice, care s-a perpetuat de-a lungul secolelor. În plus, corespondența întreținută de liderii românilor cu străinii, cum ar fi scrisorile lui Ioniță Caloianul către Papa Inocențiu al III-lea, atestă faptul că românii se considerau urmași direcți ai romanilor încă din secolele XIII-XIV.

Păstrarea identității culturale în fața influențelor externe

Păstrarea identității culturale și lingvistice a românilor în Evul Mediu a fost o provocare majoră, dat fiind faptul că teritoriile locuite de aceștia erau expuse unor influențe externe multiple: invaziile tătarilor, dominația otomană, influențele maghiare și poloneze, dar și migrațiile slavilor. În ciuda acestor presiuni, românii și-au menținut conștiința de sine, în special prin intermediul limbii și tradițiilor transmise din generație în generație.

Un rol esențial în păstrarea identității românilor l-a avut biserica ortodoxă, care a funcționat ca un garant al tradițiilor și limbii. Deși slavona a fost limba oficială a bisericii și a cancelariilor princiare pentru o perioadă lungă de timp, limba română era cea utilizată în viața de zi cu zi, în relațiile dintre oamenii simpli. Această dublă identitate lingvistică a fost un element important în viața cotidiană a românilor, permițându-le să se adapteze influențelor externe, fără a renunța la propria identitate.

Totodată, românii au reușit să își păstreze o identitate distinctă prin tradițiile lor de origine pastorală, prin folclorul bogat și prin obiceiurile transmise de la o generație la alta. În mod paradoxal, izolaționismul geografic, prin munți și păduri, le-a permis românilor să își conserve cultura și limba, chiar dacă erau înconjurați de popoare cu limbi și culturi diferite.

Concluzie

Identitatea culturală și lingvistică a românilor din Evul Mediu a fost un amestec unic de continuitate și adaptare. Deși străinii îi numeau „vlahi” sau „valahi”, românii s-au considerat întotdeauna „rumâni” sau „râmleni”, păstrând astfel legătura cu moștenirea latină. Limba lor, derivată din latină și păstrată în fața multiplelor influențe externe, a fost principalul element prin care românii și-au afirmat identitatea în Evul Mediu. Această conștiință a originilor romane, reflectată atât în limba vorbită, cât și în tradițiile culturale, a ajutat românii să reziste și să-și păstreze coeziunea, chiar și în cele mai dificile momente ale istoriei.