Stânca Dracului și Piatra Corbiței, povești terifiante. „S-a aruncat în prăpastie cu părul despletit de vânt, cu ochii aprinşi, cu faţa albă, ca un crin“

De Stânca Dracului și Piatra Corbiței, aflate la poalele Ceahlăului, sunt legate povești tulburătoare. Numele lor n-ar fi fost date de localnici întâmplător, ci în urma unor incidente ce par desprinse din filmele de groază.

Cine a fost Corbița și de ce s-ar fi aruncat în prăpastie

Piatra Corbului sau Piatra Corbiţei, aflată la aproximativ doi kilometri de oraşul Bicaz, pe partea dreaptă a drumului naţional ce duce spre Cheile Bicazului, are o poveste cumplită.

Se spune că numele stâncii a fost dat în amintirea unei tinere deosebit de frumoase, Corbița, fiica unui român de prin Ardeal care a ajuns în zonă.

„Ce fată! Ce bujor de copilă! Cică era sprintenă ca o căprioară! Cică guriţa ei era un fagur de miere, cică ochii ei străluceau ca focurile, ce le aprind ciobanii noaptea în întunericul codrilor.

Mulţi flăcăi umblau să-i vâneze dragostea; dar din toţi numai unul, un plăieş cu pletele lungi şi cu chipul de făt-frumos, avu norocul să cadă drag“, a povestit Alecu Russo despre legenda acestei stânci.

Părinţii tinerilor au convenit ca cei doi să se logodească, dar povestea s-a încheiat tragic. O ceată de păgâni i-a omorât pe tatăl și logodnicul Corbiței. Ea a reușit să scape, fugind printre copaci spre Piatra Corbiței, către pisc.

Însă, tătarii aveau în plan să o prindă şi s-o ducă plocon hanului de la Bugeac. Îngrozită, tânăra a ajuns pe marginea prăpastiei, a căzut în genunchi și s-a rugat la Dumnezeu să o ajute, dar a fost în zadar.

Chiar înainte de a fi prinsă de un tătar, Corbița s-a ridicat și s-a aruncat în prăpastie „cu părul despletit de vânt, cu ochii aprinşi, cu faţa albă, ca un crin“.

„De atuncea locul acesta se numeşte Stânca Corbului! În zilele de sărbători, pe când fragii sunt copţi, fetele de prin cotunele (cătune – n.r.) învecinate se adună pe piscul stâncii şi cântă doina Corbiţei;

iar în nopţile luminoase ale primăverii păstorii zăresc adese o umbră albă clătinându-se pe vârful stâncii şi apoi lunecând de-a lungul ei până-n apa Bicazului“, a scris Alecu Russo.

Stânca Dracului, poveste de groază

Stânca Piatra Teiului sau Stânca Dracului se află la capătul lacului Izvorul Muntelui, lângă viaductul ce-l traversează. Unii spun că ar fi blestemată, pentru că mulți oameni au murit încercând să o escaladeze.

Una dintre legendele Stâncii Dracului a fost culeasă din zonă, în secolul al XIX- lea, şi apoi publicată de către Alecu Russo. Se zice că stânca şi-ar schimba locul noaptea, pentru că însuși diavolul vrea să fugă cu ea şi să o ascundă în adâncurile apelor, pentru a stăpâni lumea, dar nu poate decât s-o mişte câţiva metri.

„Câteodată, în nopţile urâte, diavolul se aşază iar pe stânca de sus. Atunci, ca la o vrajă, toate tac şi toate focurile se sting…“, a scris Alecu Russo.

Conform legendei scrise de Russo, stânca a apărut după un pariu dintre diavol şi Dumnezeu, necuratul lăudându-se că va fura o stâncă din vârful Ceahlăui, pentru a deveni stăpân peste oameni.

„Un zgomot grozav se auzi şi umbra zvâcni în picioare. Diavolul (căci el era), îşi desfăcu aripile, ridică dintr-o clătinătură stânca şi pluti o clipă deasupra Ceahlăului. Se îndreptă spre valea Bistriţei – când o chemare ascuţită sună în văi.

Era cântecul de veghe al cucoşului şi pentru că noaptea e a diavolului numai decuseară până la cântători, pierzând puterile, diavolul se cutremură, îşi descleştă ghearele şi stânca căzu greu“, a scris Alecu Russo.