Povestea românului care e în scaun cu rotile de 30 ani, dar a făcut performanță în 4 sporturi. Ghiorghi Filip și-a creat propriille Everesturi și le-a cucerit

Era o zi de vară a anului 1993. Gheorghi Filip pedala pe o bicicletă pe șoseaua ce străbătea comuna Bălțați, din județul Iași. O zi obișnuită, cu un trafic cu nimic diferit de alte zile.  Ghiorghi avea 22 de ani și lucra ca lăcătuș. De altfel, timp de cinci ani a fost lăcătuș la Midia-Năvodari, după care s-a întors în Bălțați, Iași.Terminase zece clase înainte de Revoluție și, crescut în cultul muncii și al ideii de a avea o meserie, urmase cursurile unei școli profesionale cu profil mecanic.

Gheorghi Filip, povestea unui om a cărui ambiție a învins

În acea zi făcea unul din drumurile sale obișnuite. Rutină și nimic mai mult. Ca din senin auzise venind din spate un vehicul pe care și-l imaginase de mare tonaj, fapt obișnuit pe acea șosea, așa că nu s-a impacientat. Doar s-a încadrat mai bine spre marginea șoselei.

”A făcut un semi looping, căzând în cap, după care s-a izbit cu spatele de un stâlp de beton”

Era ziua în amiaza mare. Doar că vehiculul se dovedise a fi un TIR condus cu viteză. O viteză suficient de mare ca să provoace un suflu foarte puternic, astfel că s-a trezit ca luat pe sus de masa de aer dislocată, a pierdut controlul ghidonului, iar roata din față s-a întors de-a curmezișul transformându-se într-o frână bruscă, iar Ghiorghi a făcut un semi looping aterizând în șanț direct în cap, apoi, în virtutea inerției, a continuat să se rostogolească necontrolat, izbindu-se cu putere, cu spatele, de un stâlp.

Și-a pierdut, pe moment, conștiența, apoi s-a trezit cu doi colegi, cu care venea de la muncă în acea zi, lângă el. Oaemnii l-au apucat de mâini și l-au ridicat, apoi l-au dus la dispensarul din localitate, lucru ce avea să se dovedească a-i fi fatal.

Doi colegi l-au luat de mâini și l-au dus pe picioare la dispensar. Gest fatal

Impactul cu spatele de stâlpul de beton, îi afectaseră grav vertebrele T7 și T8. În mod normal, Ghiorghi Filip nu ar fi trebuit să fie mutat din loc, după accident. Doar ambulanțierii, care pe vremea aceea, nu excelau în promptitudine, ar fi trebuit să-l ridice de la pământ, asigurându-i spatele, gâtul, coloana vertebrală.

La scurt timp de la accident, Ghiorghi Filip avea să nu-și mai simtă partea de jos a corpului. Nu a mai putut să meargă niciodată, iar viața lui s-a schimbat radical. A rămas în scaun cu rotile și așa își trăiește viața.

„Nu i-am judecat niciodată pe cei doi consăteni”, a spus Ghiorghi Filip în timpul interviului acordat în exclusivitate reporterului Playtech.

”Poate așa trebuie să se întâmple. Poate mie trebuia să mi se schimbe viața, poate eu trebuia să ajung în situația de a avea grijă, de la acel moment, de alți oameni, mai mult decât de mine. Am fost operat în acel an, în 1993, prima oară, în Spitalul Tătărași, din Iași.

”Hai, că te repar. O sa ajungi să joci fotbal din nou”. A ajuns în scaun rulant

„Am trecut prin momente, prin perioade cumplite. Am avut dureri de neimaginat, insuportabile. Am trecut prin perioade lungi de depresie cumplită. Am avut gânduri din cele mai grele.  Și Dumnezeu a fost lângă mine.

În 1996 m-am dus să fac a doua operație, la Spitalul din Tătărași, Iași. La același medic care mă operase după accident. Mi-a zis „Ghiorghi, hai că te repar. O să vezi că o să ajungi să joci fotbal”.

Dar nu mi-a spus ce fotbal o să joc. Pe teren, alergând, sau la o masă, cu bule sau nasturi. M-am operat, dar eu am rămas în scaun cu rotile. Un alt șoc. Un alt șoc din care, prin luptă, căci acum mă cunoșteam și aveam tehnicile mele, am reușit să ies din nou la suprafață”.

S-a ambiționat și s-a înscris din nou la liceu 

”Apoi  mi-am zis că nu pot rămâne așa, să zac în scaunul ăla fără să evoluez. În primul rând am hotărât să-mi reiau și să-mi continui studiile.

M-am înscris din nou la liceu ca să-l termin și să-mi iau bacalaureatul”.

A mers și mai departe. A făcut Fizica

Și ambițiile lui Ghiorghi nu s-au oprit aici. S-a înscris la Facultatea de Fizică, la Institutul de Fizică Atomică, după trei ani aici, a mai făcut un an, tot de Fizică, în altă Universitate.

Apoi, intrând într-o competiție acerbă cu el însuși, ambiționat de provocarea făcută de noul destin, rescris după acea zi în care a fost accidentat, s-a înscris la master la Politehnica din București, lucrarea sa de master numindu-se „produse asistive pentru persoane cu dizabilități”.

O asociație umanitară l-a recuperat social

În paralel, Ghiorghi a lucrat, între 1996 și 2013, la o asociație care se ocupa de persoane cu dizabilități, care îl contactase la puțin timp de la a doua operație.

Cei de-aici l-au luat într-o tabără de recuperare, unde a învățat diferite tehnici specifice oamenilor în situații ca a lui. De la transfer din diferite locuri și poziții în scaunul rulant, la dat la roți cu mâinile, la urcat și coborât scări și borduri, desigur în scaunul rulant.

Și așa, îmbunătățindu-și tehnica, a ajuns instructor specialist. Apoi s-a angajat la asociație și a început de la atelierul în care se asamblau scaune rulante, care, mai apoi, erau donate. Spre sfârșitul colaborării, ajunsese director de producție.

Împreună cu soția sa, tot în scaun rulant, a făcut propria asociație

După care, în 2014, împreună cu doi colegi, tot persoane în scaune cu rotile, printre care și soția sa, Elena Filip, și Eugen Negoiță, psihoterapeut, Asociația „Totul pentru Tine”, care se ocupa de persoane cu dizabilități, au făcut o asociație.

„Încă de la început ne-am propus să lucrăm cu copii cu dizabilități și să avem întâlniri cu părinții acestora, ca să le dăm sfaturi și să facem și pregătiri cu ei, ca să învețe tehnici cu care să-și ajute copilașii”, ne-a spus Ghiorghi.

S-a apucat de sport. Pentru început, atletism. Șase maratoane de de câte 42 kilometri

Până la acest moment din 2014, Ghiorghi Filip,  își spune povestea creșterii motivației sale în viață.

„În paralel, m-am îndreptat spre ce-mi place cel mai mult să fac, și anume, sport. Am început cu atletismul. Am participat la șase maratoane, cu lungimea standard istorică de 42,7 kilometri, primul la care m-am înscris fiind unul organizat la București.

Desigur, nu am câștigat niciun premiu, dar pentru mine cel mai important era să fiu acolo, să particip. La fiecare dintre aceste maratoane, cam pe la kilometrul 25, eram pe cale să abandonez.

Atunci era momentul cel mai greu. Simțeam că nu mai pot. Aproape că mă blocam și o voce interioară parcă îmi spunea „De ce te bagi la chestii din astea? Nu vezi că nu mai poți?”. Atunci strângeam din dinți și îmi spuneam hai, că mai pot. Mai pot puțin.

Și dacă mai pot puțin și încă puțin, atunci pot până la capăt. Și când treceam linia de sosire eram cel mai fericit. Nu mai conta prin ce trecusem, nu mai contau rănile deschise la mâinile cu care dădeam la roți. Toate lucrurile astea m-au întărit și m-au făcut să-mi dau seama care este destinația mea în viața asta”.

De la atletism, la maratoane de înot de câte 24 de ore, în echipe de 12

„Și acela a fost momentul în care m-am hotărât să-mi ajut semenii care sunt în situații asemănătoare cu a mea. Prin Asociație, dar și prin exemplul pe care puteam să-l dau prin felul în care mă dedicam sportului și chiar îndreptându-i și pe ei spre sport și antrenându-i.

„De la atletism am trecut la înot, mai exact la maratoane de înot, o chestie în care l-a atras un prieten, tot cu dizabilități, care acum este în America. Ce înseamnă acest maraton?

Înseamnă că o echipă formată din 12 persoane, șase cu condiție fizică normală, șase cu dizabilități, înoată într-un bazin timp de 24 de ore, fiecare cîte o jumătate de oră, încontinuu, fără să atingă pereții bazinului, cu intrare la fiecare patru ore.

La început a fost foarte greu și mărturisesc că la prima intrare, prima ediție, la Brașov, neavând rezistență, am crezut că sunt cât pe-aci să mă înec.

Bineînțeles că suntem supravegheați de pe margine. Din 1998 încoace, am participat la 17 ediții anuale. Vreau să mai spun, că de-a lungul acestor ediții am încercat să aduc și vedete care să susțină prin participare aceste maratoane. Așa l-am adus pe Andrei Samoilă, arhitect la emisiune „Visuri la cheie”, pe Dani Oțil sau pe Alin Pascal, cunoscut cântăreț de muzică populară”.

Baschet, tenis de câmp, tir cu arcul. Urcare la Crucea de pe Caraiman

Ghiorghi Filip pare inepuizabil, debordând o energie de care tot timpul a vrut, indiferent de sportul pe care l-a practicat, să beneficieze și alții. Copii, tineri, adulți.

Acțiunile sale, competițiile la care a participat, multe dintre ele sub steagul național, s-au dorit a fi momente de inspirație și de încurajare pentru cei aparent fără speranță, împovărați de momente dramatice din viața lor care i-au adus în scaunul rulant.

Ghiroghi a ajuns campion național la tir cu arcul, făcând acest sport de opt-nouă ani. Chiar în acest an, în iulie și august ar fi trebuit participe la campionatele Europene și mondiale, la categoria sa specifică, dar o accidentare la urmă, l-a determinat să se retragă.

A mai făcut baschet, tenis de câmp, iar ca performanță individuală, absolut excepțională, a urcat până la Crucea de pe Caraiman, un moment care i-a adus o bucurie fără margini.

De șase ani colaborează cu Agenția Națională pentru Sport

De mai bine de șase ani, Ghiorghi colaborează cu Elena Nicolau,  consilier superior la Ministerul Tineretului și Sportului sau, acum, Agenția Națională pentru Sport, unul din cei mai vechi funcționari, dedicată cu tot sufletul sportului și în special celui practicat de persoanele cu dizabilități.

De altfel ea este, de ani de zile, Managerul Proiectului ,,Atelierul cu Vise „, dedicat integrării persoanelor cu nevoi speciale în societate prin sport.

Tot ea este și cea care i-a propus reporterului Playtech realizarea acestui reportaj-portret.

Reportaj realizat de Cristian Botez