Povestea bombei nucleare pierdută de armata SUA. Când s-a petrecut incidentul, ce s-a întâmplat cu periculoasa armă

Deși pare greu de crezut, chiar și o bombă nucleară poate fi pierdută. Iar când acest lucru durează de decenii, fără ca arma să fie găsită, totul devine și mai ciudat, mai ales că pocinogul i s-a întâmplat armatei americane. Nu ar fi primul caz de „rătăcire” a unui dispozitiv militar cu un grad atât de mare de periculozitate, dar este cel mai vechi de acest fel.

Povestea bombei nucleare pierdută de armata SUA

Periodic, nivelul de radioactivitate din largul coastelor Insulei Tybee, statul american Georgia, face ca autoritățile să intre în alertă, astfel că acestea trimit noi echipe de căutare a unei arme nucleare ce se presupune că ar fi ascunsă la aproximativ 5-18 metri sub apa oceanului, acoperită și de straturile de nisip de pe fundul acestuia.

Povestea bombei nucleare dispărute începe la 5 februarie 1958 – deci, acum 65 de ani – când două avioane militare s-au ciocnit în aer în timpul unei misiuni de antrenament. Unul dintre ele, un bombardier strategic B-47, avea la bord o bombă termonucleară de tip Mark 15 (Mk-15).

Timp de peste două luni, scafandrii din echipele de cercetare ale aviației și marinei SUA au cercetat o suprafață de aproape 40 de kilometri pătrați în zona Wassaw Sound, un golf din Oceanul Atlantic, din apropierea localității Savannah. Bomba nucleară nu a fost găsită niciodată.

40 de ani mai târziu, un ofițer în retragere al Air Force care își împărtășise presei memoriile despre bomba pierdută pe vremea când era copil a pornit în căutarea acesteia.

„Este o moștenire a Războiului Rece. Este un caz ce arată cât de periculoase, dar și cât de haotice erau lcururile în acea perioadă ”, a spus Stephen Schwartz, autorul cărții „Atomic Audit: The Costs and Consequences of US Nuclear Weapons Since 1940”.

Când s-a petrecut incidentul

Dar mulți experți sunt de părere că, chiar dacă ar fi descoperită, cel mai bine ar fi ca bomba să fie lăsată în locul în care se află.

La momentul incidentului aviatic, era o practică obișnuită pentru aviația militară SUA și piloți, ca aceștia să aibă la bordul avioanelor bombe, chiar și în timpul antrenamentelor, s-a menționat într-un raport asupra evenimentului petrecut lângă Insula Tybee.

Scopul antrenamentelor la acea vreme era de a simula un atac nuclear al SUA asupra URSS. În ceea ce a fost denumit „incidentul Tybee”, radarul unuia dintre avioanele implicate în ciocnire, un F-86 pilotat de locotenentul Clarence Stewart, nu a semnalat că în zonă se află două avioane B-47, astfel că acesta a intrat în coliziune cu cel pilotat de maiorul Howard Richardson, ce avea o bombă termonucleară la bord.

Niciunul dintre piloți nu a fost rănit, dar Richardson, după ce și-a dat seama că nu va putea ateriza în siguranță cu avionul avariat, având și bomba la bord, s-a îndreptat spre ocean și a aruncat arma ce avea o greutate de 3,4 tone, abia apoi a putut ateriza.

Timp de două luni, aproximativ 100 de scafandri ai US Navy au scotocit zona în căutarea bombei cu ajutorul unor sonare de mână, dar fără succes. Pe 16 aprilie 1958, militarii au decis că „bomba este iremediabil pierdută”.

La acea vreme, Air Force a susținut că bomba nu era asamblată în totalitate și că „nu există niciun pericol de explozie sau radioactivitate”, conform publicației Atlanta Constitution.

În perioada respectivă, tehnologia nu era suficient de dezvoltată pentru a asigura „sigilarea” unei arme nucleare. În schimb, plutoniul era separat de carcasa bombei și de explozibilul ce producea deflagrația, a mai spus Schwartz. Arma era considerată „completă” doar când miezul de plutoniu era în interiorul bombei.

În plus, la momentul acela, însuși Richardson, pilotul avionului cu pricina, a declarat că nu ar fi permis inserția unei „capsule active” în bombă.

Ce s-a întâmplat cu periculoasa armă

Dar o scrisoare din 1966 a complicat situația. Ea se referea la o depoziție a asistentului Secretarului Apărării din acea vreme, Jack Howard, pe care acesta o făcuse în fața unui comisii a Congresului. În ea, Howard spunea că bomba din „incidentul Tybee” era o armă nucleară completă, cu plutoniul inclus în ea.

Un purtător de cuvânt al armatei a declarat, în 2001, pentru publicația The Atlantic, că oficialii americani vorbiseră de curând cu Howard, iar acesta „a recunoscut că făcuse erori în mărturia lui”.

În anul 2000, ofițerul în retragere al Air Force, Derek Duke, l-a contactat pe congresmenul republican, pe atunci, de Georgia, Jack Kingston în legătură cu bomba pierdută și depoziția lui Howard. La intervenția lui Kingston, Air Force a analizat argumentele pro și contra între încercarea de a localiza și muta bomba și lăsarea ei acolo unde a căzut.

Un raport din 2001 sugera că costurile recuperării ei ar costa, pentru început, circa 5 milioane de dolari, iar „șansele de a o găsi sunt foarte mici”.

Concluzia raportului era că riscul ca ea să explodeze sunt nesemnificative, iar pericolul cel mai mare era doar faptul unei contaminări cu metale grele a apei din zonă, pe măsura ce coroziunea bombei avansa. Tot în 2001, un alt raport militar estima că bomba de 3,4 tone conținea doar aproximativ 60 de kilograme de explozibil convențional.

„Întreaga perspectivă a Air Force era că, pur și simplu, găsirea bombei nu merita efortul. Iar încercarea de a o muta ar fi implicat riscuri și mai mari decât lăsarea ei în locul în care se afla”, a mai menționat Schwartz.

Cu toate acestea, Derek Duke s-a decis să caute bomba pe cont propriu, iar în 2004 a crezut că a reușit. Echipamentul lui a detectat un nivel neobișnuit de mare de radiații în zona golfului Wassaw Sound.

Air Force a investigat fenomenul, dar a transmis că radioactivitatea era naturală și provenea de la mineralele din golf.

După un deceniu, în 2015, o altă persoană a anunțat că a detectat un nivel ciudat de ridicat de radiații în aceeași zonă, dar Departamentul Energiei (DOE) a transmis că nu există dovezi care să sugereze că acest lucru ar însemna găsirea bombei pierdute. Așa se face că bomba pierdută va rămâne, cel mai probabil, pe fundul oceanului pentru totdeauna.