Oamenii antici „reciclau” rămășițele strămoșilor lor. Cum foloseau craniile morților, de fapt

Peșterile au fost folosite mult timp în scopuri funerare în diferitele culturi care au trăit în America, Asia, dar și alte regiuni.

În Peninsula Iberică, spre exemplu, plasarea morților în peșteri datează încă din neoliticul timpuriu.

De asemenea, se obișnuia manipularea rămășițelor umane din aceste peșteri funerare, din oase confecționându-se tot felul de unelte sau chiar recipiente de băut.

Arheologii au făcut o descoperire care s-ar putea să schimbe tot ceea ce se știa

Arheologii au examinat rămășițele scheletice găsite în Cueva de los Marmoles din sudul Spaniei de la cel puțin 12 oameni antici. Ele au fost plasate în peșteră între secolele al V-lea și al II-lea î.e.n., conform datării cu radiocarbon.

„Urmele antropice de pe rămășițe, de exemplu, fracturi proaspete, modificări ale canalului medular și semne de răzuire, indică fragmentarea lor intenționată, curățarea de țesuturi moi reziduale și, în unele cazuri, reutilizarea”, au scris oamenii de știință.

„Aceste practici sunt bine exemplificate prin recuperarea unei „cupe de craniu” și a două oase lungi folosite ca instrumente.

Corpul uman, în centrul atenției în neolitic

Aceste date se aliniază cu cele din alte contexte de peșteri din aceeași regiune geografică, sugerând prezența, mai ales în perioada neolitică, a ideologiei comune centrate pe corpul uman”, au mai spus cercetătorii.

Deși au luat în considerare canibalismul, tăieturile erau, mai abitir, în concordanță cu încercarea de a îndepărta țesuturile moi decât cu măcelăria, iar plasarea oaselor sugera că oamenii s-ar fi întors în peșteri pentru a modifica oasele și, probabil, a consuma măduva.

De ce se întorceau cei vii la cei morți?

În concluzie, rămâne întrebarea: de ce și-au îngropat morții acești oameni antici în peșteri și s-au întors pentru a se „juca” cu rămășițele?

Privind totul dintr-o perspectivă modernă, ar putea avea sens să îndepărtăm morții și să-i ținem departe de noi pe măsură ce se descompun, dar înainte se pare că oamenii aveau alte priorități și nu erau atât de deranjați de eventualul miros emis de putrefacția cadavrului.

„Structura spațială internă a camerelor funerare – megalitice sau hipogee – și a peșterilor naturale amintește de casele camerele de priveghi ale celor vii, conferind comunității morților rolul social de strămoși”, explică, de asemenea, echipa de oameni de știință.

„Astfel de elemente culturale pot varia, dar apropierea și interacțiunea cu rămășițele fizice ale defunctului pare un aspect destul de focalizat al unui sistem care vizează menținerea și reproducerea ordinii sociale”, s-a conchis.