Noi detalii despre Marea Extincție de pe Pământ: ce concluzii au tras cercetătorii
Legătura dintre erupțiile vulcanice antice și cel mai grav eveniment de extincție pe care l-a văzut vreodată lumea tocmai s-a intensificat.
O nouă analiză a izotopilor de mercur a oferit dovezi că în urmă cu un sfert de miliard de ani, locuri îndepărtate din emisfera sudică a Pământului au fost acoperite cu resturi provenite de la erupțiile vulcanice din Siberia.
A urmat așa-numita Mare Extincție, oficial având numele de Permian-Triasic, unde cea mai mare parte a vieții de pe Pământ și-a găsit sfârșitul sub cenușa vulcanică.
Dispariția vieții de pe Terra
Deși nu este clar cum s-au terminat cu exactitate lucrurile, se bănuiește că atunci ar fi dispărut 90% din speciile marine și mai bine de 70% dintre vertebratele de pe uscat, în urmă cu aproximativ 252 de milioane de ani în urmă.
În cercetările anterioare, zincul și nichelul au fost folosite pentru a lega schimbările din chimia oceanelor de activitatea vulcanică masivă și dispariția vieții marine.
De asemenea, multe studii s-au concentrat pe emisfera nordică, ceea ce face dificilă înțelegerea impactului pe partea inferioară a Pământului. Acest lucru este important deoarece dovezile crescânde sugerează că Marea Extincție nu a fost un eveniment singular, ci s-a derulat în episoade, pe o perioadă de peste o sută de mii de ani.
Paleoclimatologul Jun Shen, de la Universitatea China de Geoștiințe, început să detecteze izotopii de mercur în depozitele de roci din două locații din emisfera sudică: Bazinul Karoo din Africa de Sud-Central și Bazinul Sydney de pe coasta de est a Australiei.
La momentul Marii Extincții, bazinele erau unite într-un singur supercontinent numit Pangea, însă acum sunt separate de aproximativ 10.000 de kilometri. Aici, cercetătorii au descoperit modele aproape identice: izotopii de mercur au atins vârful în jurul sfârșitului Permianului.
„Se pare că emisiile vulcanice de mercur au o compoziție izotopică foarte specifică a mercurului care s-a acumulat la orizontul de extincție”, a explicat autorul studiului și geologul Universității din Connecticut, Tracy Frank.
„Cunoscând vârsta acestor zăcăminte, putem lega definitiv momentul dispariției de această erupție masivă din Siberia”.
„Aceast lucru sugerează că evenimentul în sine nu a fost doar o mare nenorocire care a avut loc instantaneu”, explică Christopher Fielding, un alt geolog la Universitatea din Connecticut.