Legătura dintre om și animal, subestimată de cei mai mulți dintre noi: motive pentru care ar trebui să ne pese mai mult de prietenii noștri blănoși

Încă din cele mai vechi timpuri, animalele s-au „aciuat” pe lângă om, prima dată de nevoie, ca mai apoi această nevoie să se transforme în voie.

Oamenii, văzând oportunitatea, le-au domesticit pe unele dintre ele, adesea profitând de beneficiile pe care le-au putut obține.

Caii, măgarii, boii și alte ființe „mari și puternice” au ajuns să tragă la căruță, ajutându-i, de data asta fără voia lor, pe oameni să care cantități impresionante, ori chiar pentru transportul propriu.

Alte ființe au devenit sursă de hrană facilă, de îndată ce omenirea a făcut pasul de la vântătoare spre agricultură și creșterea animalelor în imediata apropiere a habitatului.

Nu în ultimul rând, omul a domesticit câinele și pisica, cele două animale cărora le-a găsit mintenaș utilitatea. De vreme ce câinele părea perfect pentru apărarea locuinței, pisica te scăpa de șoareci, șobolani și alți dăunători.

Cum au ajuns câinii și pisicile să locuiască în casele oamenilor

Cu timpul, oamenii au început să observe un lucru cât se poate de interesant, manifestat mai abitir în rândul pisicilor și al câinilor: empatie, iubire, dar și abilitatea acestor animale de a-și însuși, pe cât posibil, comportamentul uman. Așadar, aici s-a dat startul prieteniei dintre om și animal și așa a apărut noțiunea de „animal de casă”, sau cum spun americanii, „pets”.

S-a început strămutarea câinilor și a pisicilor în case, din ce în ce mai mulți înțelegând că o prietenie cu un astfel de blănos poate, în multe dintre cazuri, să fie mult mai sinceră și mai valoroasă decât una avută cu o „ființă pe două picioare”.

Evident, exact ca în zilele noastre, nu toți oamenii au priceput de ce este benefic să ții un animal în imediata apropierea a propriei persoane, însă, de la an la an, numărul iubitorilor de posesori de mustăți și codițe a crescut.

Aici au intervenit, în egală măsură, inclusiv anumite producții tv care au pus accentul pe capacitățile impresionante ale unui cățel sau ale unei pisici. Să ne amintim de Tom și Jerry sau chiar de Lassie, dar lista poate continua la infinit.

Ce se întâmplă în zilele noastre, în România

Cu toate că situația este aplicabilă, mai mult sau mai puțin, în toate părțile globului, aleg să vorbesc, de data aceasta, despre țara noastră, cea care pare să fi evoluat de la stadiul de „animalul este făcut ca să ne servească” la iubire necondiționată pentru necuvântătoarele care vorbesc, totuși, cu ochii și inima.

Încă mai avem și noi demonii noștri, preconcepțiile legate de animale scoțându-și, în continuare, colții în special în zonele rurale și mai puțin „educate”, însă trendul este unul ascendent, astfel că speranța de mai bine există, fără dar și poate.

Ba mai mult, chiar dacă predominant la nivel teoretic, acum avem inclusiv Poliția Animalelor, cea care, la drept vorbind, ar putea să-și facă treaba un pic „mai cu talent”, uneori dând senzația de grupuleț lucrător la stat care nu-și desprinde șezutul de pe scaun decât la ora terminării programului.

În apărarea câtorva dintre ei, au existat cazuri răzlețe în care agenții și-au făcut datoria. Important, până la urmă, este că precedentul a fost creat, astfel că, în pași mici, vom ajunge și noi unde trebuie, chiar dacă în ani de zile.

Așa cum menționam anterior, iubitorii de animale de la noi din țară au crescut numeric, în ultima perioadă, teoriile potrivit cărora pisica sau câinele trebuie să stea afară începând să fie invers proporționale cu fenomenul, în sine.

În paralel, cei care chinuie sau omoară animale par să sufere de o explozie a sadismului, zi de zi noi fiind martorii exemplelor de cruzime, ba publicate pe rețelele de socializare, ba făcând obiectul vreunei știri de la ora 5.

Am stat mult să mă gândesc dacă cele două categorii de oameni, diametral opuse, de altfel, s-au „extremizat” în ani, de vreme ce pare că, pe măsură ce apar noi și noi iubitori de animale, cei care nu dau „doi lei” pe ele au devenit și mai haini.

Din punctul meu de vedere, cei cruzi au fost așa dintotdeauna, numai că, în prezent, avem mult mai multe surse de informare. Înainte nu aflai atât de ușor despre aceste cazuri, poate din când în când, pe la „radio șanț”.

Dacă vrei, situația e ușor comparabilă cu o alta, din perioada comunismului. Nu de puține ori mi-a fost dat să aud că „înainte era mai bine, că nu existau atâtea jafuri, violuri, crime”, ceea ce este, fără niciun dubiu, total neadevărat.

Faptul că regimul comunist alegea să mușamalizeze toate faptele reprobabile, pentru a nu strica imaginea glorioasă a partidului, nu înseamnă că nu se întâmpla, ci doar că nu aflai tu.

De ce ar trebui să-ți iubești animalul de companie ca pe un copil

În primul rând, ar trebui să-ți iubești animalul de companie pentru că tu, prin strămoșii tăi, ești responsabil de domesticirea acestuia. Odată ce l-ai scos din mediul natural și l-ai convins să-ți fie alături, ai face bine să-i răsplătești bunăvoința de a se lăsa îmblânzit de tine iubindu-l. Un fel de remake al poveștii Micului Prinț care a domesticit vulpea.

Nu știu alții cum sunt, însă motanul meu de 12 ani a reușit să facă pentru mine ce nu a încercat și reușit niciun alt biped, să mă vindece de frici, de tristeți și de dureri. A făcut asta în mod natural, fără ca eu să-i cer vreodată așa ceva.

Pisicile și cățeii sunt copii, nu animale de casă. Pisicile și cățeii au suflete (da, suflete) atât de curate încât nu vor concepe absolut niciodată noțiuni ca răutate, trădare, invidie. Ei te vor iubi necondiționat și-și vor pune toată inima pe tavă, în fața ta.

Ba mai mult de atât, nu au abilitatea de a concepe viața în lipsa ta, așa că te rog să ai acest aspect în vedere înainte de a adopta „un pufoșel” de Crăciun, mai ales dacă nu ești în stare să-l ții cu tine toate Crăciunurile din viața lui.

Animăluțele suferă la fel ca noi și fac față abandonului cu mult mai multă greutate, dacă sunt puse, brusc, să facă față unui mediu creat de om pentru om.

Nu în ultimul rând, dacă nu poți face bine, măcar nu face rău. Străbunicul meu avea o vorbă: „Cum să dau eu cu piciorul în mâța asta? Dacă e mama? Dacă e tata?”.