Românca ce le-a încercat pe toate, de la circ, la yoga, la gimnastică artistică: l-a convins pe Brâncuși să-i facă costume de scenă, iar Franța îi ține amintirea la loc de cinste

Cu toate că nu mulți sunt cei care au auzit de ea, excentrica artistă Lizica Codreanu este una dintre cele mai curajoase românce care au existat vreodată.

Declarăm asta cu simți de răspundere, având în vedere vremurile în care se năștea, dar și activa, o perioadă în care femeile nu puteau răzbi atât de ușor, atunci când vorbim despre anumite meserii, dar și pasiuni.

Lizica Codreanu, artista căreia nu i-a păsat de rigorile vremurilor

Lizica Codreanu s-a născut în Capitală, în anul 1901, într-o familie înstărită, tatăl său fiind avocat. Cu toate astea, pasiunea pentru justiție nu a mers pe cale genetică, fata preferând să studieze baletul și nu oricum, ci cu renumitele Valadina și Nijinska.

De-a lungul vieții sale, a frecventat cercuri în care se învârteau artiști precum Constantin Brâncuși, Tristan Tzara, Sonia Terk-Delaunay, Man Ray, dar și alți oameni importanți ai vremurilor respective.

A practicat dansul avandgardist, a lucrat cu George Herber, Diaghilev, Larionov, Iliaz, dar a trecut și pe la circ (mai exact la Fratellini), așa cum îi stă bine unei femei excentrice, asemenea ei.

În 1928, se muta la Shanghai, unde se căsătorea și devenea, deopotrivă, și mamă. Cu toate astea, revenea 8 ani mai târziu în Paris, în urma divorțului.

Întrucât cunoștea tainele yoga, își deschide primul cabinet de acest fel din Paris, pe care îl numește Hatha Yoga, ceea ce îi aduce mult succes, atât pe plan financiar, cât și din punct de vedere al recunoașterii sale în lumea mondenă.

Pasionat de orient, Mircea Eliade îi devine prieten. În memoriile sale, scriitorul nota despre Lizica Codreanu următoarele „(n.r. Lizica Codreanu) punea la punct, pe-atunci, o gimnastică medicală, folosindu-se de anumite exerciții hathayoga”.

La rândul ei, femeia punea la punct studiul „Înțelepciunea și nebunia trupului”, pe care îl desăvârșea ani mai târziu, după ce se lăsa de dans.

A devenit muza lui Constantin Brâncuși, iar acesta i-a creat costumele de scenă

Atât de interesantă era Lizica Codreanu, încât i-a atras atenția chiar și lui Constantin Brâncuși. În atelierul acestuia obișnuiau să se adune cei mai importanți artiști ai mișcării avangardiste, aceștia fiind în permanență preocupați de noi tehnici artistice.

În anul 1920, Brâncuși o cunoaște pe Lizica Codreanu, tănără balerină în acea perioadă, și se simte instant captivat de umorul și naturalețea sa, invitând-o să danseze printre sculpturile aflate în atelier.

Doi ani mai târziu, sculptorul îi crea costumele pentru un spectacol inovator, iar această combinație ajungea să fie una de succes.

„Lizica Codreanu ajunge să îl cunoască pe Constantin Brâncuși prin intermediul surorii sale, Irina, pictoriță și sculptoriță, care era una dintre elevele artistului. Lizica pătrunde în cercul avangardist al sculptorului român și îi cunoaște pe cei mai importanți artiști ai momentului: Man Ray, Tristan Tzara, Sonia Delaunay. Contactul cu lucrările și filosofia avangardistă o vor determina pe Lizica să renunțe la baletul clasic în favoarea esteticii spectacolului avangardist.

Studiază estetica dansului cu fondatorul Ballets Russes, Sergei Diaghilev, astfel tânăra dansatoare este inspirată de muzica lui Igor Stravinsky, Erik Satie și Arthur Honegger. Aceasta este perioada în care Lizica Codreanu începe să pună în scenă spectacole în care să exploreze valențele expresioniste ale dansului precum machiajele extravagante și costumele cu design avangardist”, notează publicația balet.ro.

În acest fel, dansatoarea devine muza marelui sculptor român.

Lizica Codreanu a murit în anul 1993, însă nu înainte de a fi omagiată așa cumsecuvine de Biblioteca Națională Franceză, în cadrul unei expoziții ce a purtat numele de „Le cinema aux rendez-vous des Artes”.

În România, numele artistei nu este chiar atât de cunoscut – nu atât de mult cât ar fi trebuit, cel puțin. Totuși, grație poetului Dragoș Morărescu, nepotul Lizicăi Codreanu, moștenirea ei culturală încă este amintită în anumite cercuri elitiste și, mai ales, de nișă.