Oamenii de știință au simulat traiul pe Marte, iar rezultatele nu sunt, în totalitate, cele așteptate
Devine din ce în ce mai sigur că oamenii vor putea pune piciorul pe Marte în anii următori.
În cazul în care competiția dintre companiile private și cele guvernamentale continuă, nu este exclus ca, în curând, să putem locui pe Lună, pe Marte sau cine știe unde altundeva. Însă, evident, rămâne de văzut dacă va fi așa.
Totuși, cercetătorii nu au idee cum s-ar putea descurca o echipă de astronauți izolați la aproape 380 de milioane de kilometri de casă. În acest sens, este nevoie de multe teste.
Proiectul SIRIUS (Scientific International Research In Unique Terrestrial Station) este menit să facă lumină în ceea ce privește psihologia astronauților în timpul zborurilor spațiale lungi. Rezultatele au fost publicate în Frontiers in Physiology.
Experimentele au impus izolare de șaptesprezece și, respectiv, 120 de zile în 2017 și, respectiv, 2019, și au fost concepute pentru a simula un astfel de scenariu.
Ce au arătat testele
Rezultatele au confirmat îngrijorările inițiale: întârzierea de comunicare, din cauza distanței, cuplată cu perioada prelungită petrecută departe de Pământ, a dus la izolarea astronauților de controlul misiunii.
Simulările anterioare au sugerat că odată ce astronauții vor pleca în această călătorie, exista o șansă mare ca ei să înceapă să se deconecteze de controlul misiunii, astfel că nu vor mai raporta totul.
Pentru a confirma rezultatele simulărilor anterioare, și anume Mars-500, cercetătorii au efectuat cele două teste folosind un echipaj internațional mixt. Misiunile au testat modul în care participanții comunică cu controlul misiunii și cât de bine lucrează împreună pentru a forma o colonie de succes.
Analiza experimentelor a sugerat o serie de concluzii, unele pozitive, în timp ce altele înrgijorătoare. Echipajul a crescut efectiv comunicarea cu centrul de control al misiunii la jumătatea procesului de simulare, care a implicat aterizarea pe Marte, dar ulterior s-a detașat, reducând volumul. S-au bazat mai puțin pe recomandări, devenind din ce în ce mai autonomi, pe măsură ce s-au adaptat.
A existat, de asemenea, o corelație interesantă între membrii echipajului de sex masculin și feminin. Similar experimentelor anterioare, femeile au raportat mai des și și-au exprimat sprijinul, dar stilurile lor de comunicare păreau ghidate de emoții. În paralel, bărbații au raportat mai puțin.
Interesant este că, până la sfârșitul simulării, atât bărbații, cât și femeile s-au adaptat la stilurile de comunicare ale celuilalt, formând un nivel similar de emoție.
Totuși, autonomia de care au dat dovadă grupurile nu este câtuși de puțin o veste bună, de vreme ce o asemenea caracteristică are tendința de a periclita misiunea, în detrimentul propriei supraviețuiri.