Povestea momârlanilor, urmașii direcți ai dacilor: ce legătură au cu Jules Verne

Atunci când vrem să jignim pe cineva, printre multe altele, îl putem numi pe cel care ne-a supărat „momârlan”. Însă ce înseamnă, cu adevărat, acest cuvânt? Unde își are originea și de ce îl folosim, în zilele noastre cu sens peiorativ?

În realitate, momârlanii sunt, conform datelor istorice, ultimii descendenți ai dacilor de altădată. În prezent, cuvântul și-a pierdut semnificația inițială, oamenii prezentului rareori făcând legătura dintre cuvântul folosit acum drept insultă și sensul său original care, spre marea uimire a tuturor, nu are velențe negative.

Momârlanii au trăit, până nu demult, în imediata apropiere a Văii Jiului și au fost, potrivit a ceea ce știm despre ei, ultimii urmași ai dacilor, comunitatea încăpățânându-se să păstreze cu sfințenie tradițiile vechi și refuzând să se alinieze prezentului modern (ceea ce ar explica, de altfel, și transformarea cuvântului din denumirea unei anumite comunități de băștinași, în sinonimul „înapoiatului”).

Momârlanii par să-l fi inspirat chiar și pe Jules Verne

„Castelul din Carpați” este numele romanului scris de Jules Verne, la sfâșitul secolului al XIX-lea. Așa cum deja ați ghicit, acțiunea se petrece pe teritoriul României de astăzi, mai exact în imediata apropiere a trecătorii Vulcan, zonă în care, cu ani în urmă, locuiau momârlanii. Cu toate că nu știm dacă se referă, sau nu, la momârlani, datele istorico-geografice ne fac să credem că, în realitate, scriitorul ar fi putut să scrie întocmai despre această comunitate.

„La picioarele lui înfipte în nişte încălţări grosolane şi caraghioase de lemn nu murmura Lignon-ul, ci Jiul valah, ale cărui ape proaspete şi pastorale ar fi fost demne să curgă prin meandrele romanului Astreei. Frik din satul Werst ― aşa se numea acest rustic păstor, la fel de neîngrijit ca şi animalele sale, bun să locuiască în acea cloacă sordidă ridicată la intrarea în sat, unde oile şi porcii lui creşteau într-o revoltătoare păducherie. Trântit pe o movilă acoperită cu iarbă, dormea cu un ochi, veghind cu celălalt, cu pipa lui mare în gură, fluierându-şi, uneori, câinii, când vreo oaie se îndepărta de păşune sau sunând în bucium şi trezind ecoul munţilor. Credulitatea celor din jur îi atribuie, fără să stea prea mult pe gânduri, haruri miraculoase; dăruit cu puterea vrăjitoriei, face farmece oamenilor şi animalelor, îndulceşte sau aspreşte ursita, vinde prafuri aducătoare de plăceri, de la el se cumpără băuturile şi formele magice. Frik era văzut ca un vrăjitor; un evocator de arătări fantastice. Dacă stăteai să-i dai crezare, vampirii şi vârcolacii îi dădeau ascultare; îl întâlneai, la apus de lună, în nopţile întunecoase, asemenea altora ca el, de pe alte meleaguri, călare pe roţile morilor, vorbind cu lupii sau visând la stele”, îl descria Jules Verne pe ciobanul Frik, rezident al satului Werst.