Latura întunecată a tehnologiei

Cu toții ne bucurăm de progresul științific. E fascinant cât de multe lucruri putem realiza în ziua de azi, cu ajutorul inteligenței artificiale, a aparatelor automate sau chiar autonome. Gadgeturile și sistemele inteligente se regăsesc în aproape toate locuințele, și pentru mulți oameni au devenit o normalitate încadrată firesc în cotidian.

Există, însă, și un revers al medaliei? Viața și istoria ne spun că, de fiecare dată, există și o altă față a ceea ce pare să fie un anumit lucru la prima vedere, una poate mai bună, sau, poate, mai întunecată.

Există dualitate, există Yin și Yang, există poli, există bine și rău. Există și o parte nevăzută a tehnologiei? Una întunecată, una care poate arunca omenirea, din punct de vedere emoțional, într-un con de umbră?

Aș indrăzi să spun că da, iar această viziune proprie e împărtășită de scriitorul britanic de origine japoneză, Kazuo Ishiguro, care a câștigat în 2017 Premiul Nobel pentru literatură.

El a emis ipoteza unui viitor apropiat, dar complet diferit, pe care l-am putea experimenta cu toții, prin publicarea romanului Klara e il Sole.

Povestea este spusă, la prima persoană, de un automat . Klara, așa se numește, este un robot asemănător omului care reușește să interacționeze cu ființele umane și din punct de vedere emoțional.

Evenimentele se desfășoară într-o Londră a viitorului (un viitor nu prea îndepărtat), unde adolescenții sunt incapabili să socializeze.

Urgența relațională a determinat știința să se întrebe cum să rezolve această criză existențială. Simplu: crearea și vânzarea AA (prieten artificial), animale de companie umanoide pentru a nu-i face pe proprietarii lor să nu se simtă singuri.

Klara este un astfel de dispozitiv. Prin vocea sa, Ishiguro investighează perfect cum și în ce măsură bărbații secolului 21 sunt singuri.

Romanul lui Ishiguro este simplu și direct. Cu toate acestea, acest lucru este suficient pentru a pune cititorul în prezența unor probleme pe care puțini sunt capabili să și le imagineze și să le facă față. În primul rând, dacă este adevărat că la început roboții sunt o mâna de ajutor pentru a veni în sprijinul bărbaților pentru treburile casnice, care va fi impactul lor pe viitor?

Problema ridică o serie de întrebări, dar și o mulțime de ipoteze demne de discutat, de variante extrem de interesante.

Putem crede, spre exemplu, că ne așteaptă o lume în care roboții se vor strădui să devină din ce în ce mai umani, în timp ce omul va încerca să își depășească condiția și, cu ajutorul geneticii spre exemplu, să devină din ce în ce mai mult … „o mașinărie”.

Dar este aceasta într-adevăr lumea în care visăm să trăim?

Putem crede, de asemenea, că roboții evoluând atât de mult și înregistrând progrese tehnologice remarcabile, vor putea înlocui compania umană. Oamenii ar putea ajunge să nu mai simtă nevoia unei interacțiuni cu o altă persoană vie, nici măcar online, așa cum se întâmplă în prezent.

Atunci, unde vom ajunge ca specie umană?

Desigur că progresul tehnologic ne este tuturor util, și este conceput pentru a ne ușura viața, pentru a ne facilita munca, pentru a primi o mână de ajutor în treburile repetitive care nu necesită emoție sau factor uman pentru a fi îndeplinite, însă ar trebui să ne aplecăm cu mai mult interes și asupra „efectelor adverse” ale evoluției tehnologice.

Pentru că ele există, sau, cel puțin, pot exista, dacă permitem ca lucrurile să ne scape de sub control.

În fond, orice este posibil, nu?

Dacă aruncăm o privire peste filmele SF din anii 1990-2000, constatăm că multe dintre gadgeturile prezentate acolo, păreau ceva inimaginabil la vremea respectivă, ceva imposibil de pus în practică.

Astăzi, multe dintre ele sunt deja perimate, avem deja tehnologii mult mai avansate.

Prin urmare, de ce nu am crede că, într-o zi, roboții vor putea să imite aproape perfect o ființă umană, iar acest lucru să ducă la fracturarea relațiilor dintre noi, oamenii?

Impactul nefast al pandemiei de coronavirus ar trebui să ne pună pe gânduri

Am văzut cu toții impactul nefast al pandemiei de coronavirus din acest punct de vedere. Ne-am simțit mai triști, mai demoralizați, mai lipsiți de motivație, de energie, de dorința de a trăi, fiind limitați în a ne întâlni cu persoanele dragi, în a socializa și în a lega noi prietenii și relații interumane, deși am avut la dispoziție tehnologia pentru a ține legătura.

Același lucru s-ar întâmpla și în cazul în care am avea companie drept roboți. În cele din urmă, e imposibil ca o astfel de mașinărie să îți ofere compania emoțională, sufletească, sprijinul, empania, grija, pe care ți le poate oferi o persoană vie, apropiată sufletului tău.

Iar acest lucru poate să nu sune tocmai pe placul celor pasionați de tehnologie, însă și aceste persoane sunt, în primul rând oameni, și ar trebui să se gândească la faptul că, atunci când simt nevoia să se descarce emoțional, să plângă, nu resimt dorința de a lua laptopul în brațe, ci de a strânge la piept o persoană dragă.

Cred că asupra acestor aspecte ar trebui să ne îndreptăm cu toții atenția și să conștientizăm că, dincolo de evoluția tehnologică, dincolo de obiectivele noastre de a ajunge pe alte planete, de a crea mașini supersonice, de a ne îmbunătăți din punct de vedere genetic, trebuie să nu uităm că suntem oameni și să încercăm să menținem ca rezoluție supremă păstrarea acestei condiții, indiferent de împrejurări, de cât de evoluați am ajunge să fim în viitor.

Nu ar trebui să ne lansăm în competiții cu roboții. Noi avem ceva ce ei nu vor avea niciodată

Și mai cred un lucru, acela că, nu ar trebui să tindem niciodată către condiția de robot, către ceea ce ni se pare nouă că au ei, dar ne lipsește ca specie umană. Pentru că, da, ne lipsesc abilități precum capacitatea de munci la un anumit nivel, fără pauze, fără să obosim, fără să ne simțim stresați, însă avem ceva ce ei, în pofida evoluției tehnologice, nu vor avea niciodată: sentimente!

Iar acest lucru ar trebui să ne mențină vii, să ne conserve și alimenteze dorința de a rămâne umani, chiar și considerându-ne la un moment dat inferiori unor roboți umanozi, care scoși din priză, sau deconectați, reprezintă doar un morman de fiare.

Noi, odată deconectați de la această lume, lăsăm în urmă zâmbete, povești, amintiri, lăsăm lecții de viață. Lăsăm, viață … și, poate, plecăm în călătorie … către o alta, mult mai bună …. nu la fier vechi!