Afganistan, splendida țară a celor o mie de sori și voalul taliban

Trista poveste a unei țări care, poate, nu își merită soarta. Acest subiect este important și trebuie ținut în „lumina reflectoarelor”, deoarece, arată cât de repede haosul ajunge la putere.

Suntem privilegiați să putem comenta de pe margine conflictul care se desfășoară în Afganistan. Stăm pe canapea, ne uităm la știri, comentăm cum „americanii sunt de vină, ba nu, rușii sunt ăia răi”, dar avem grijă să schimbăm repede, când apar imagini cu oameni care pică de pe un avion.

Sigur, nu e nimic rău să nu vrei să vezi imagini cu impact emoțional, dar aici este vorba despre altceva și anume „balonul de săpun”, credința că „nouă nu ni se poate întâmpla” pentru că suntem păziți de o forță invizibilă. Dragul meu cititor, află că același lucru l-au crezut și afganii până pe 24 decembrie 1979, atunci când URSS-ul a început războiul. Atunci s-a spart balonul lor de săpun.

Din păcate, ce a urmat poate fi rezumat cronologic prin următorii termeni: jihad, război, pace, război civil, Taliban, tortură, teroare, foamete, război, Osama bin Laden, haos, pace, reconstrucție, atentate și lista poate continua. După 42 de ani, războiul nu mai miră pe nimeni, iar moartea a devenit o figură cotidiană în viața oamenilor. Vorbim de generații peste generații de oameni care cunosc doar războiul, iar mulți dintre ei au fost, practic, aruncați înapoi în epoca de piatră.

Cu toate astea, Afganistanul este special. Țara are o „coloană” multi-culturală, pe teritoriul căreia trăiesc mai multe etnii și este locul unde s-a născut faimosul Rumi. Aici, există orașe milenare și tradiții la fel de vechi. Geografia a permis regiunii să fie un punct de întâlnire între vest și est și între nord și sud.

Visul Occidental

Reconquista rapidă a capitalei, Kabul, de către talibani, după două decenii de efort colectiv, pentru a înființa un guvern laic cu forțe de securitate funcționale în Afganistan este, mai presus de toate, nespus de tragică. Tragică, pentru că visul american de a fi acea „națiune indispensabilă” s-a dovedit a fi doar asta: un vis. Dorința americană de a crea lumi în care există valori ca drepturile civile, împuternicirea femeilor și toleranță religioasă este de admirat, dar realitatea a „pictat” alt tablou.

Descoperim prin gesturile anumitor lideri că viața umană are un preț, pe care noi nu știm neapărat cum să-l calculăm. Putem să luăm exemplul lui Mohammed, traducătorul care în 2008 l-a salvat pe actualul președinte american, pentru ca acum să fie abandonat unui viitor incert. Acum 13 ani, interpretul afgan l-a salvat pe Joe Biden și pe alți doi senatori americani, dintr-o vale izolată după ce elicopterul a fost nevoit să aterizeze de urgență, în timpul unei vizite de lucru în Afghanistan

Viteza cu care guvernul afgan s-a prăbușit a fost șocantă, rezultatul nu ar fi trebuit să fie o surpriză. Această nenorocire nu poate fi pusă doar pe seama actualei administrații de la Casa Albă, dar este treaba ei să corecteze ceea ce nu a funcționat. Armata SUA este, dacă nu altceva, o superputere logistică și ar trebui să mute cerul și pământul, și orice altceva între ele, pentru a îi salva pe acei oameni care au riscat totul pentru un viitor mai bun. Dar, opinia publică este modelată de acel „balon de săpun”, menționat anterior, și de ignoranța dată de privilegiul de a locui într-o zonă lipsită de conflict.

Voalul Taliban

În 1996, după ce au preluat puterea, talibanii au promis amnistie generală și un trai mai bun. În același timp, abundă poveștile despre tortura la care a fost supus fostul președinte înainte de a fi spânzurat de un stâlp de iluminat, din Kabul.

Acum, în mare, aceiași oameni promit aceleași lucruri, un fel de „la timpuri noi sau vechi, tot noi”. Diferența notabilă în actualul discurs se referă la femei și rolul pe care acestea urmează să îl aibă în societate. Reamintesc că, până la intervenția occidentală din 2001, femeilor le era interzis accesul la educație, dreptul de a ieși singure din casă, iar orice încălcare a legii se pedepsea cu bătaie sau execuție.

Acum, Talibii spun că femeile vor avea drepturi și că își doresc pace și prosperitate pentru toată populația. Practic, ceea ce promit foștii teroriști este un „Make Afghanistan Great Again”.

Lucrurile nu stau, însă, așa simplu. Spre deosebire de anii 90, acum, o parte din populație iese și protestează zilnic împotriva visului taliban, iar zilnic, sunt omorâți oameni care își cer drepturile. Cu toate acestea, lupta nu este abandonată, iar oamenii continuă să spere la un viitor mai bun.

Viitorul și puiul de leu din Panjshir

De fiecare dată când aud cuvântul „rezistență”, acesta mă duce cu gândul la seria Star Wars. Ignorant din partea mea, dar sunt și eu un produs al societății în care trăiesc. Eu nu a trebuit să mă întreb dacă unul dintre părinți va fi arestat sau omorât pentru că nu a respectat Sharia, în forma propusă de talibani. Pentru cei ce nu știu, Sharia este o colecție de legi care se află la baza uneia dintre cele patru școli islamice.

În timpul războiului împotriva rușilor, s-a născut legenda „Leului din Panjshir”, în persoana lui Ahmad Shah Massoud. Acesta a creat o rezistență armată împotriva rușilor, și după ce acel război s-a terminat, împotriva celor implicați în războiul civil. Nu a fost un sfânt și sunt destui cei care l-au contestat și care încă o fac. Din păcate, a fost asasinat de către Al-Qaeda la două zile după 9/11. Totuși, legenda din jurul său mobilizează, în continuare, masele.

Acum, mantaua de lider al rezistenței a fost înmânată fiului său, Ahmad Massoud. Acesta avea 12 ani când a devenit orfan. A ajuns la Londra, unde a absolvit King’s College și a fost licențiat în „Studii de Război”. Atât licența cât și dizertația au avut ca subiect, ai ghicit, talibanii.

Pe umerii lui a căzut, acum, organizarea unei rezistențe împotriva forțelor fundamentaliste, unde altundeva decât în Panjshir, locul unde s-a născut „Leul”.

Interesant, unul dintre miturile fondatoare ale Afganistanului este tragedia „Rostam și Shorab”. Aceasta spune povestea unui tată care își omoară din greșeală fiul. Este posibil ca Shah Massoud să își fi condamnat fiul fără să vrea, dar Ahmad nu mai poate să dea înapoi după ce și-a asumat rolul acesta, de lider al rezistenței.