O elevă cu 10 la bacalaureat rămâne în România și dă o lecție care nu se învață la școală
Rezultatele la bacalaureat au fost anunțate, iar rata de promovare e așa și așa. Acum vin poveștile. Dintre cele deja publicate am remarcat-o pe cea a unei eleve care a luat 10 și-a spus că alege România. Nu va fi neapărat inginer, ci învățătoare. De aici începe o lecție pe care școala românească n-are cum s-o predea.
Există o înclinație umană spre latura emoțională a lucrurilor. De exemplu, acum că avem rezultate de la bacalaureat căutăm poveștile celor care au reușit. Dar n-au reușit, așa, ca toți ceilalți, ci cu ceva mai mult efort. Rareori amintește câte cineva că nu doar reușita prin muncă grea e meritorie. Dar, în fine, înclinația există și lacrimile curg. Un subiect de lacrimi și emoții l-am găsit în cazul Cristinei, din Gorj.
Cristina s-a trezit timp de patru ani la ora 6:00. N-a făcut-o de plăcere, ci pentru că trebuia să ajungă la Colegiului Naţional „Spiru Haret” din Târgu-Jiu. La bacalaureat a avut media 10, așa că poți spune că a meritat naveta. Ea a spus că cel mai mare vis este să fie învăţătoare, dar și un post aproape de casă.
„Mai departe vreau să dau la Facultatea de Litere şi vreau să îmi dau Titularizarea, sper să şi reuşesc. […] Dau titularizarea pe învăţători, este ceea ce îmi doresc de foarte mult timp şi sper să reuşesc. […] Dorinţa mea este să rămân în Gorj [a depus și pentru București], dar posturi sunt foarte puţine, pentru că îmi e mie mai bine acasă. Nu m-am gândit să plec în străinătate, aici mă simt eu bine, aici sunt eu. Locuiesc la ţară […]”
Cristina pentru Mediafax.
Ea a mai spus că secretul e să lucrezi continuu ca să ai reușite, ceea ce e surprinzător doar pentru cine n-a muncit pentru succes. Realitatea e asta: a avut succes la bacalaureat și, la cum arată așteptările pentru viitor, va avea succes și în următorii ani. Dar nu asta e lecția, că munca te ajută, ci alta în jurul căreia ne învârtim cu toții, chiar dacă nu ne dăm seama.
Cu sau fără bacalaureat, cu sau fără școală, nu toți trebuie să reușim cu adevărat
Într-un editorial-pamflet de-acum un an și jumătate am spus despre unii oameni că sunt „ratați confortabil”. Dar nu în sens negativ, în niciun caz. „Noi, ca națiune, popor, oameni și naționalism, ne-am ratat confortabil. Adică, ne-am făcut istorie și renume pe genii ca Henri Coandă și am omis adevărații vectori de revoluție”, am spus atunci.
„Ratarea” asta la care am făcut referire nu ține cont de nota la bacalaureat sau olimpiade. Dar, ca să o înțelegi mai ușor, gândește-te cum sunt împărțiți banii: 1% din oameni controlează cea mai mare bogăție. Restul de 99% sunt ceilalți, oameni care țin orașele și țările în viață prin munca lor, mai mică sau mai mare, dar fără îndoială măruntă în ceea ce privește venitul.
Astfel, între împărați, inventatori, vizionari și miliardari, și cei mai săraci și mai oropsiți oameni ai societății suntem noi toți ceilalți. Poate că visăm la stele, dar tot prin gropi dăm cu mașinile și trotinetele electrice. Dar avem bani de blue cheese, uneori, avem bani de-un vin mai răsărit sau de-o masă la restaurant – chiar și la unul cu stele Michelin.
Povestea Cristinei de la bacalaureat e una lacrimogenă și societatea adoră astfel de povești, pentru că-i transmite mesajul potrivit. Prin muncă, sigur, poți avea succes. Acum e vorba de media 10, mâine ar putea fi vorba de un job mai bun sau chiar o vacanță într-o țară exotică unde frunzele de palmier te mângâie. Nu zic, desigur, că fără muncă ai putea avea succes, dar niciodată nu e suficient pentru succesul acela bun. Bun, desigur, așa cum îl percepe societatea.
Succes moderat, ca să-i poți spune tot „succes”
Acum, tot pe cazul acesta, Cristina vrea să fie învățătoare. O meserie nobilă – înveți viitoarea generație să își facă loc în lume și să însemne ceva -, dar nu cred că-și dă seama pentru ce se pregătește. Sau poate își dă, dar tot vrea să fie acolo, pentru că pasiunea e, uneori, mai mare decât fluturașul de salariu.
Noi toți, „confortabilii”, reușim zi de zi câte ceva, iar asta face finalul săptămânii un pic mai bun. Și poate că nu ne ratăm cu adevărat, ci doar reușim să extragem maximum de performanță – sau tindem spre el – din mediul și momentul pe care le-am avut la dispoziție.
Aici intervine școala românească și lecția pe care n-o s-o dea vreodată. Școala, prin toate elementele ei (chiar și mit), o să vrea să crezi că poți mai mult, că ești special, că ai șanse. Însă uneori chiar n-ai. Poți să înveți și cu pixuri Bic, și cu stilouri Mont Blanc, dar în anii în care înveți pentru succes nimeni nu-ți zice că drumul nu e același pentru toți. Sigur, la învățământ, în România, fiecare elev are acces gratuit. Dar pixul costă, ghiozdanul costă, rechizitele costă, naveta, mâncarea, lumina de acasă, accesul la internet – toate costă. Și ele vor face, cândva în viitor, diferența între cei care și-au dat seama care poate fi succesul realizabil și care nu.
Altfel, da, oricând în dezvoltarea ta ca om poți să dai lovitura. Unii o fac chiar și spre 40 – 50 de ani, dar alții niciodată. Iar ideea e că, pe cifre, școala ar trebui să predea și lecția succesului moderat și confortabil.
Conținutul articolelor din secțiunea Opinii reprezintă strict opiniile autorilor textelor și nu reprezintă neapărat poziția oficială a PLAYTECH.ro.