Cum s-a auto-domesticit omul și ce legătură are violența cu asta

Cele mai cunoscute teorii referitoare la natura umană sunt cele ale lui Rousseau și Hobbes, care se află, însă, în opoziție. Primul spune că oamenii sunt, în mod natural, non-violenți, iar cel de-al doilea că oamenii sunt, în esență, violenți. O nouă perspectivă ne arată că, de fapt, ambele teorii sunt corecte.

O nouă teorie asupra evoluției umane, a profesorului de antropologie biologică de la Harvard, Richard Wrangham, The Goodness Paradox, susține că omul s-a îmblânzit singur. Principala idee sugerată este că la baza evoluției umane stă auto-domesticirea, pe care antropologul o corelează cu violența. El argumentează că uciderea prin cooperare a indivizilor violenți a jucat un rol central în auto-domesticirea noastră. Așadar, ceea ce a domesticit specia noastră nu a fost altceva decât invenția pedepsei capitale, prin care cei mai agresivi dintre noi sunt eliminați, devenind astfel omucidere acceptată din punct de vedere social.

În mod surprinzător, ucidem sau ne rănim unii pe ceilalți, ca reacție la un factor extern, mult mai puțin decât strămoșii noștri și chiar mai puțin decât majoritatea animalelor nedomesticite. Dar există o formă de violență la care oamenii întrec orice altă specie: violența organizată, proactivă, împotriva altor indivizi sau grupuri de oameni (suntem singura specie care pornește războaie).

Teoria conform căreia există două tipuri de agresiune, rezolvă o serie de probleme care privesc înțelegerea naturii umane. Deși separarea agresiunii în două categorii este o noțiune comună în biologie și psihologie, diferența a fost foarte puțin recunoscută în antropologie. Această împărțire ajută la înțelegerea dualității ființei umane care este, pe de o parte, puțin agresivă în viața de zi cu zi și, pe de altă parte, una dintre cele mai periculoase specii, având în vedere frecvența cu care oamenii se ucid unii pe alții în mod organizat, în procente nereprezentative pentru aproape nicio altă specie.

Contrar teoriilor care spun că oamenii au devenit în mod progresiv violenți, de-a lungul secolelor, Richard Wrangham, pictează un tablou mai complex. El admite că nivelul nostru de agresiune reactivă, comportamentul violent de zi cu zi, s-a redus, într-adevăr, de-a lungul timpului. Însă capacitatea noastră de agresiune proactivă a crescut foarte tare.

Wrangham vede homo sapiens ca pe o himeră, creatura mitologică cu cap de leu și corp de capră, în legătură cu tendința acestuia de a fi agresiv. Astfel, omul este în același timp leu, pentru că are o înclinație către agresiune proactivă, și capră, datorită predispoziției sale spre agresiunea reactivă.

Ce ne oprește să fim violenți? Răspunsul lui Wrangham este simplu: același lucru care îl împiedică și pe câinele tău să-și facă nevoile în casă – domesticirea.

În The Goodness Paradox, Wrangham se oprește asupra unor aspecte care sunt specifice, în mod obișnuit, eticii sau filozofiei, dintr-o perspectivă evoluționistă. El își pune întrebări despre modul în care ne comportăm unii cu alții, în perechi, familii, comunități sau chiar state și încearcă să înțeleagă cum comportamentul nostru este un rezultat al adaptării, în decursul evoluției noastre din strămoșii noștri, primatele, prin auto-domesticire.

Oamenii sunt capabili de agresiune proactivă în grupuri – ca familii, clanuri, gang-uri, mafie, dar și ca state, putem plănui uciderea unui singur individ. Alte specii nu pot face acest lucru, pentru că le lipsește ceea ce noi am dobândit acum sute de mii de ani, și anume limbajul, care ne permite să complotăm și conspirăm. Atâta timp cât există limbajul prin care putem comunica, există și posibilitatea de a ne grupa cu scopul de a-i îndepărta pe cei violenți. Antropologul dă exemplul pedepsei capitale.