Cum a ajuns Venezuela în situația absurdă când banii nu înseamnă nimic

De la noi, din România, știm prea puțin despre Venezuela. Nici nu ne interesează prea tare ce se petrece într-o țară comunistă din America Latină. Totuși, mai nou, știrile ne arată mii de imigranți care forțează granițele țărilor cu care Venezuela se învecinează. Categoric vă întrebați ce i-a apucat?

[related]

Nu știu unde sunteți cu istoria acestei părți de lume, dar pe scurt cam în tot secolul XIX, perioadă în care Venezuela și-a câștigat independența, în această regiune au domnit dictatori, iar țara a fost în război. Zona a fost una de ciocnire a multor interese între marile puteri ale lumii, iar populați, adică fix strămoșii celor pe care îi vedem azi la știri, au avut de îndurat o mulțime de lucruri.

Dacă ar fi să rezumăm un pic istoria acestor locuri în prima jumătate a secolului XX lucrurile ar arăta cam așa. În 1899 dictatorul Cipriano Castro, cu ajutorul prietenului său Juan Vicente Gómez, au pus mâna pe putere în Caracas cu ajutorul armatei. Castro nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale de a plăti, referitoare la datoriile externe considerabile ale Venezuelei şi a refuzat să plătească despăgubiri pentru străinii prinşi în războaie civile din Venezuela.

Acest lucru a declanşat Criza din Venezuela 1902-1903, în care Marea Britanie, Germania şi Italia au impus o blocadă navală de mai multe luni, până când a fost acceptat arbitrajul internaţional al Curţii Permanente de Arbitraj din Haga. În 1908 a izbucnit Războiul Olandezo-Venezuelan. Conflictul a fost soluţionat atunci când Castro a plecat pentru tratament medical în Germania şi a fost răsturnat de la putere de Juan Vicente Gómez.

Prima perioadă de liniște are loc abia acum, când Europa se pregătea de război. Descoperirea unei rezerve masive de petrol în Lacul Maracaibo, în Primul Război Mondial, s-a dovedit crucială pentru economia Venezuelei, care s-a transformat dintr-o ţară cu o economie care depindea foarte puternic de exporturi agricole într-o ţară exportatoare de petrol, ridicând PIB-ul pe cap de locuitor al Venezuelei, astfel că în 1935 acesta a fost cel mai mare în America Latină.

Gómez a profitat din plin de această situaţie, centralizând conducerea Venezuelei şi întărindu-şi poziţia şi autoritatea. Gómez a rămas cel mai puternic om al ţării până la moartea sa, din 1935. Sistemul dictatorial gomecist a continuat şi după moartea sa, continuat fiind de Eleazar López Contreras, dar din 1941, sub conducerea lui Isaías Medina Angarita dictatura s-a relaxat şi s-au implementat reforme, incluzând legalizarea tuturor partidelor politice.

La finalul celui de-Al Doilea Război Mondial lucrurile o ia pe o pantă descendentă din nou. În 1945, o lovitură militară l-a răsturnat pe Medina Angarita şi a urmat o perioadă de trei ani de democraţie sub conducerea Acţiunii Democratice, conduse iniţial de Rómulo Betancourt, până când Rómulo Gallegos a câştigat alegerile prezidenţiale din 1947. Gallegos a guvernat ţara până la răsturnarea sa de o juntă militară condusă de Marcos Pérez Jiménez şi Ministrul Apărării Carlos Delgado Chalbaud, în lovitura de stat din Venezuela din 1948. Pérez Jiménez a fost cel mai puternic om din juntă (deşi Chalbaud a fost numit preşedinte), fiind suspectat că a fost în spatele morţii lui Chalbaud, care a fost asasinat, după ce a fost răpit în 1950.

Atunci când junta a pierdut neaşteptat alegerile prezidenţiale din 1952 din Venezuela, aceasta a ignorat rezultatele, iar Perez Jimenez s-a instalat ca preşedinte, unde a rămas în funcţie până în 1958, când a fost forţat să demisioneze. A urmat o perioada intersantă și prolifică pentru țară. După ce timp de 10 ani s-au încercat anihilarea miscarilor de gherilă, abia sub preşedinţia lui Rafael Caldera (1969-1974), cele mai multe au depus armele.

Un alt moment important este alegerea lui Carlos Andrés Pérez din 1973. Această alegere a coincis cu criza petrolului din 1973, care a determinat o creştere semnificativă a veniturilor Venezuelei (resursele petroliere au fost naţionalizate în 1973). Acest fapt a determinat cheltuieli publice masive, dar şi creşterea datoriilor străine, care au continuat până în anii 1980, când preţul petrolului s-a prăbuşit, dând o lovitură dură economiei venezuelene.

Putem spune că de aici a început ceea ce vedem azi. În 1983, când guvernul a început să devalorizeze moneda naţională pentru a face faţă obligaţiilor sale financiare, standardul de viaţă a locuitorilor a scăzut dramatic. Un număr de politici economice nereuşite şi corupţia la nivel înalt au dus la creşterea sărăciei şi a criminalităţii, înrăutăţirea indicatorilor sociali şi la creşterea instabilităţii politice. Corupţia a rămas o problemă, în 2009 Venezuela a fost trecută pe ultimele locuri din Indexul de Percepţie a Corupţiei.

[related]

Crizele economice repetate din 1980-1990 au dus la o criză politică, care a determinat moartea a sute de oameni în revoltele din Caracazo din 1989, tentativa de lovitură de stat din 1992 şi demiterea în 1993 a preşedintelui Carlos Andrés Pérez pentru corupţie. Liderul loviturii de stat, Hugo Chavez, a fost graţiat în martie 1994 de preşedintele Rafael Caldera şi lăsat cu drepturi politice intacte.

O prăbuşire a încrederii în partidele existente l-a propulsat pe Chavez câştigător al alegerilor prezidenţiale din Venezuela din 1998. Domnia lui Chavez a fost una autoritară de sorginte comunistă. Nivelul de trai a scăzut constant în Venezuela, iar sărăcia a cuprins toată populația. Mulți dintre cei aflati la graniță au reusit sa supravietuiască datorită traficului cu benzină, dar falimentul statului și înăsprirea regimului de trecere a frontierei după ce noul presedinte Nicolás Maduroa fost instalat a dus la acest fenomen al migrației fără precedent.