Motivul pentru care oamenii nu au blană, ca maimuțele

Deși nu există un motiv clar și sigur care să ne facă să înțelegem de ce nu suntem la fel de blănoși precum strămoșii noștri darwinieni, primatele, mai multe teorii ne lămuresc.

Teoria primatei acvatice a fos elaborată de patologul Max Westenhöfer în 1942. A fost ulterior adoptată și de biologul marin Alister Hardy, scriitorul Elaine Morgan și zoologul Desmond Morris. În esență, teoria spune cam așa: pentru o scurtă perioadă în evoluția noastră, predecesorii noștri s-au hotărât să ducă un trai semi-acvatic.

Strămoșii noștri ar fi trăit lângă ape, petrecând mult timp pentru a înota și pescui. Drept argument, teoria spune că blana nu ne-ar fi fost de folos în apă. Cu toate astea, teoria a fost discreditată de lipsa de dovezi concrete, cum ar fi fosilele.

O altă teorie populară este că, pe parcurs, oamenii și-au pierdut blana pentru a nu atrage prădătorii mici care răspândesc boli, de tipul păduchilor, puricilor și căpușelor. Dincolo de prevenirea bolilor, lepădarea părului în exces ar mai fi avut un scop – acela de a semnala potențialilor parteneri că avem mai puțini paraziți și că suntem mai sănătoși. Teoria spune că partenerii cu mai puțin păr au fost selectați până au ajuns să devină norma.

Mai există și teoria care spune că motivul pentru care ne-am pierdut blana este pentru a facilita comunicarea cu ceilalți. Spre deosebite de multe mamifere, care pot vedea un număr limitat de culori, oamenii au o arie mai largă, mulțumită unui con extra din retină. Astfel, putem distinge roșul unei îmbujorări, galbenul unui chip bolnav și violetul dintr-o vânătaie, care nu ar fi putut fi vizibile sub blană.

Teoriile sunt interesante, chiar dacă nu există neapărat un consens – cel puțin nu încă. Nu răspund categoric la întrebare, dar ne ajută să înțelegem mult mai bine de ce suntem atât de diferiți de primate.