De ce Luna pare mereu mai mare când este la orizont

Iluzia Lunii este veche de când lumea și cel mai probabil ai văzut-o fără să îți dai măcar seama. Atunci când Luna răsare și este în apropierea orizontului, pare uriașă, dar când se înalță pe cer pare să devină mai mică.

Fotografiile cu Luna când răsare și când se află în înaltul cerului arată că, de fapt, totul este o iluzie, și că Luna are aceeași dimensiune mereu. Dacă vrei să testezi acest lucru, poți încerca cu un tub de hârtie subțire prin care să te uiți la corpul ceresc când răsare. Dacă te uiți din nou peste câteva ore prin tub, vei vedea că Luna ocupă același spațiu. Această iluzie este aplicabilă și în cazul constelațiilor, care par mai mici pe măsură ce „urcă” pe cer.

Rămâne totuși o întrebare: cum de apare această iluzie? Noi percepem obiectele din preajma orizontului ca fiind mai distante decât cele de deasupra capului pentru că, într-adevăr, sunt mai distante. Spre deosebire de păsări și avioane, corpurile cerești sunt mai greu de identificat în termeni de dimensiune a acestora. Astfel încât, atunci când ne uităm la Luna care răsare spre orizont, în spatele copacilor și dealurilor, creierul nostru compensează prin a-i mări dimensiunile, pentru a se potrivi cu așteptările noastre despre cât de mare ar trebui să fie.

Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în creierul nostru când vedem Luna care răsare, iluzia Ponzo, descoperită de psihologul italian Mario Ponzo în 1913, ne poate ajuta.

Felul în care percepem dimensiunea Lunii depinde de cât de departe credem noi că este, luând în considerare obiectele din jur. În exemplul de mai sus, Luna de pe cer pare a fi mai mare, datorită munților care se află de o parte și de alta a ei. Luna de pe șine pare mai mică însă, din cauză că o analizăm în raport cu obiectele lângă care se află. Cele două sunt însă identice. Similar, când Luna răsare, ea pare mai mare pentru că o comparăm cu casele, copacii, apele, dealurile, munții lângă care se află.